Bazil a regăsit rugăciunea nu din ipocrizie, aşa cum o voce îi tot şopteşte necontenit, ci din iubire. Ar fi putut să-i spună şi aşa. Carandu-l pe Marcel rănit şi plângând de sus de pe metereze până în curte a adăpost şi-a dat seama că între ei se formase mai mult de cât o legătură de camaraderie. Dacă fiica lui ar fi trăit nu ar fi fost decât cu vreo 2 ani mai tânără ca băiatul cu care luptă acum cot la cot. Aşa că Bazil îl privea ca pe un fiu. A regăsit rugăciunea tocmai pentru fiul acesta nou.

Fusese speriat acolo sus, frica de a pierde din nou îi transformase inima într-o fărâmă de carne gata să fie zdrobită. Tremura, atât pe afară cât şi pe dinăuntru, iar singurul lucru care îi veni în minte atunci a fost să se roage. A coborât scările cu ea pe buze, l-a pansat pe băiat cu rugăciunea alături şi acum, când Marcel e căzut în leşin, se roagă în continuare pentru el. Frică a dispărut din inimă sa, în locul ei instalându-se o senzaţie familiară de căldură şi de uşor, de parcă până atunci cărase ceva foarte greu iar acum a lăsat povara să-i alunece din spate.

Şi totuşi avea dreptate vocea din el. Era un om care Îl redescoperă în toiul unei bătălii sau în mijlocul unui necaz. Care doar atunci caută să se apropie de Dumnezeu, după ce mai înainte L-a alungat. Şi nici măcar nu îşi dăduse seama cât de mult îi lipsise El. În toţi aceşti ani, abia acum se simţea împăcat,

**

Nu îi mai poate vedea pe ceilalţi. Ceaţă a crescut acum şi i-a înghiţit pe toţi încât fiecare om e acum o insulă iar singurele lucruri care îl lasă pe Bazil să ştie că nu e singur în curte, sunt gemetele care vin dinspre Marcel şi dinspre Luca, ultimul oprindu-se aproape imediat. În rest, totul pare a fi o beznă inversă.

Nu ştie cum şi de unde însă curtea s-a umplut de un miros cunoscut. E un parfum pe care nu l-a mai simţit de când a renunţat la viaţă pe care a avut-o. De când… Miroase a tămâie. Bazil îşi dă seama că din clipa în clipa poate muri, a auzit şi el poveştile acelea cum că înainte să îţi sune ceasul eşti „vizitat” de anumite mirosuri sau imagini care te-au însoţit în viaţă. Oare ce altceva poate însemna mirosul de tămâie aici? Şi totuşi mirosul nu dispare ci devine din ce în ce mai puternic, îl înconjoară acompaniind un sunet la fel de cunoscut, de clopoţei de pe o cădelniţă. Şi din aburi se aude o voce ca de tunet:

– Cu frică de Dumnezeu, cu credinţa şi cu dragoste, apropiaţi-vă!

Totul tremura atunci când o aude şi parcă de frică, ceata se strânge şi clădeşte o catapeteasmă albastră, cu piloni aurii şi icoane învelite cu haine de argint, de pe care chipurile trase de post şi rugăciune ale sfinţilor împart binecuvântări. Seamănă cu biserica lui de acasă. În fata Uşilor Împărăteşti, îmbrăcat în straie de arhiereu albastre prin care aurul joacă în fire ce desenează corzi de vită de vie, un preot sta cu chipul acoperit de Sfântul Potir pe care l-a scos afară ca să pregătească Euharistia pentru credincioşii vrednici să-L primească pe Mântuitor.. Fără să vrea Bazil începe să tremure căci îşi dă seama că ce se găseşte acum în faţa lui nu e un lucru oarecare, nu crede că e doar o iluzie. E real şi gândul că se afla în fata divinităţii îl copleşeşte. Începe să plângă pentru că abia acum carapacea pe care şi-a făcut-o singur a început să crape iar un om fără un lucru în care să creadă nu poate fi întreg. Abia acum realizează cât de mult a greşit când L-a alungat şi cât de mult a avut nevoie de El. L-ar fi găsit cu uşurinţă dacă ar fi deschis mai bine ochii şi dacă ar fi lăsat durerea însă ea s-a coborât asupra sufletului său întocmai ca ceaţa pe fort şi nu l-a lăsat să vadă raza de soare în noaptea în care se scufundase.

– Apropie-te! O voce blândă însă fermă se aude dinspre altar. Pentru o clipă privirea lui Bazil se întâlneşte cu cea a icoanei lui Iisus din dreapta. De obicei icoana privea peste credincioşi cu ochii unui judecător, însă acum lui i se pare că Îl priveşte ca pe un fiu rătăcit.

– Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Vasile, cu Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos…

– Dar sunt nevrednic. Am păcătuit cumplit. Te-am urât Doamne, Te-am blestemat. Nu mă poţi ierta! Am fost slab. Eu dintre toţi ar fi trebuit să ştiu că planurile Tale sunt diferite de cele ale noastre. De ce Te-am judecat pentru ce ai făcut? Nu ştiam că doar Tu judeci şi judecata Ta e cu dreptate? Eu dintre toţi ar fi trebuit să ştiu că ai un plan stabilit pentru fiecare. Ar fi trebuit să-mi amintesc pildă aceea pe care o spuneam când eram chemat la o înmormântare. Aceea a îngerului ascuns în chip de călugăr şi care îl însoţea pe un frate mai bătrân. Trebuia să-mi aduc aminte de lucrurile pe care le făcuse îngerul, casa cuprinsă de flăcări, cupa furată şi pruncul ucis. Trebuia să-mi amintesc şi de ce a făcut toate astea. Comoara găsită pentru orfani, otrava din cupă şi ucigaşul care ar fi devenit pruncul. Toate au fost făcute pentru că toate au un scop. Necunoscute sunt căile… Ştiai că nu sunt Iov ca să mă testezi, ştiai că Te voi dispreţui. Însă ştiai că Te voi regăsi. De ce spun că nu Mă poţi ierta? Căci Tu primeşti şi pocăinţă tâlharului de pe Cruce. Iată, vin acum spre Tine în genunchi. Doamne, fie-Ţi milă de mine… Iartă-mă! Bazil spune printre lacrimi. Nu a mai plâns aşa de mult timp. Un plâns fierbinte scuturat din când în când de sughiţuri. Simte însă cum e ridicat şi printre lacrimi vede cum îi este oferită Linguriţă plină de Euharistie. Şi din nou vocea de mai devreme care îşi termină rugăciunea.

– … Spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.

– Amin, sopteste soldatul primind iertarea dorită.

– Mântuieşte Dumnezeule poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, îi răspunde arhiereul intrând printre uşile deschise în altarul din ceaţă. Îi răspunde acelaşi cor, aceleaşi voci care par să vină de peste tot. Bazil cânta şi el cu ei, cântă cu lacrimile scurgându-i-se acum pe obrajii arşi de soare şi crăpaţi de vânt, lacrimi de fericire căci de acum în colo pare un om nou. Nu pare de fapt, se simte, căci se ştie acum curăţ. Vestonul a dispărut de pe el înlocuit cu straie albe şi strălucitoare. Şi cântă şi el cu bucurie simţind mai mult ca niciodată adevărul din cuvinte.

– Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.

Din altar arhiereul iese pentru o ultimă binecuvântare şi îi face semn lui Bazil să îl urmeze. În urma să uşile altarului se închid iar corul tace. Ceata se sfărâma iar zidurile fortului au rămas singure.

***

Norul ce a cuprins pentru atâta vreme fortul în ghearele sale de mătase pare că tremură, învins în sfârşit de razele soarelui. Tremura şi se dezumflă, se micşorează şi da înapoi, el, atotputernicul de mai devreme ce era în stare să înghită oameni. Cei câţiva rebeli care au avut curaj să intre în pântecele lui şi care acum au ajuns la poarta de lemn şi se chinuie se aşeze dinamită şi fitilul, cred că nu va mai dura mult până ce va dispărea cu totul şi se roagă ca cel puţin ei, să nu fie luaţi cu el în locul de unde a apărut. Se roagă ca nu cumva norul sau cel ce e în spatele lui, Bun sau Rău, să nu-i privească drept nişte rădăcini de care să se agaţe într-o ultimă încercare de a domina.

În sfârşit fitilul e pus şi aprins. Flacăra mai are puţin de parcurs până la batoanele de dinamită. Suficient cât să se pună oamenii la adăpost, dacă pot găsi adăpost în deşertul plat, fără pic de pietre sau copaci sau, orice alt lucru ce i-ar putea ferii de suflul exploziei şi de lovitura sa. Se aruncă totuşi la pământ şi îşi acoperă capetele cu mâinile în aşteptarea exploziei. Unii închid ochii şi sunt singurii care refuză să fie martori sfârşitului.

De parcă ar fi avut o minte proprie, de parcă ar fi fost o mână de şcolar obraznic lovită de rigla unei învăţătoare atente la năzbâtiile unui copil răzgâiat, norul care acum s-a fisurat, dispare fir cu fir. Se scurge de parcă în mijlocul curţii degetul lui Dumnezeu ar fi creat o gaură invizibilă. Explozia care sfărâma poarta nu îl mai apucă în curte. Deja s-a dus.

Când rebelii năvălesc pe poarta se aşteaptă să fie întâmpinaţi de o ploaie de gloanţe, de moarte. Singurul lucru care-i primeşte cu braţele deschise însă, e liniştea. Se gândesc că legionarii s-au ascuns pe undeva însă căutările lor nu le dau de urmă. Se gândesc cum că în toiul luptei fie le-au venit minţile în cap, fie au înnebunit şi au plecat hai hui prin deşert. Însă nu au găsit nici urmă pe nicăieri. În cele din urmă nepotul şefului armatei rebele, solul de mai devreme, găseşte un răspuns pe care toţi ceilalţi îl accepta ca fiind cel mai bun.

– Poate că au dispărut în nor.

Un singur cuvânt care să le rezolve pe toate. Nu i-a mai căutat nimeni. S-au mulţumit să trântească o foaie de hârtie peste 4 bărbaţi, foaie pe care un scrib pe jumătate cocoşat, pe jumătate orb s-a grăbit să mâzgălească un cuvânt. De parcă o foaie de hârtie ar fi de-ajuns să servească drept loc de odihnă cuiva. E o coincidenţă stranie că totul s-a sfârşit acoperit de alb.

Post Your Thoughts