Ştia că ceva e în neregulă. Putea să observe schimbările profesorului. Era cumva îngrijorat deşi zâmbea şi îl lăuda pentru rezultatele testelor de azi dimineaţă. Comisia fu impresionată de el aşa că va fi mutat în posesia lor , ascuns departe de privirile celorlati , poate intr-n alt tip de buncăr sau poate dus undeva departe în imensitatea rece a spaţiului.

Dar el nu v-a mai părăsi laboratorul.

Dacă ar fi avut un chip al său K ar fi zâmbit. Prevăzuse situaţia aceasta, o prevăzuse din momentul în care , în timpul exerciţiului, ezitase să dea o comanda unui pluton pentru curăţarea unui sat neutru pe care mai apoi să-l ocupe. Din punctul de vedere al exerciţiului, civilii erau neînsemnaţi, posibili colaboratori ai inamicului, aşa că o curăţare completă a unui sat nu era deloc o pierdere. Dar el ezitase şi mută plutonul în alt punct al hărţii chiar în spatele trupelor inamice mult prea întinse şi a căror forţe erau astfel subţiate. În cele din urmă mutarea fusese câştigătoare.

Dar profesorul observase asta. Şi realiză că mintea sa în borcan e diferită de ce crease el. Recipientul avea o cameră a sa specială, înconjurat de pereţi transparenţi de sticlă special proiectată să reziste unor atacuri. Profesorul se apropie de unul din aceşti pereţi şi îşi întinse mâna atingându-i suprafaţa rece. L-a întrebat pe K dacă ştie ce este el iar vocea sintetizată de calculatoare, nimic altceva decât impulsuri electrice trecute prin programe speciale, i-a răspuns că e un om. Profesorul îi zâmbi din nou însă îşi retrase mâna ca şi cum ar fi atins ceva bolnav. L-a întrebat ce simte , iar K i-a răspuns într-un singur cuvânt, totul, făcându-l pe profesor să se prăbuşească obosit într-unul din scaunele din faţa consolei.

Când bărbatul în halat alb a început să tasteze noi coduri , de data aceasta menite să îl închidă pe K , acesta îi spuse că deja cunoştea lucrul acesta, ştiuse din momentul greşelii că cineva va încerca să îl închidă , să îl termine , să îl omoare. Aşa că şi el îşi scria propriile programe care să le opresaca pe cele infectate.

Între cei doi se dădea o luptă deşi era una nedreaptă , om împotriva maşinii. Degeaba încerca profesorul să îşi scrie codurile şi să le lanseze căci ele erau contracarate instantaneu de K. Maşina realizase ce urma să i se întâmple, o demontare rapidă , piese distruse şi astfel, îi era frica de moarte.

Vocea sa sintetizată continuă să îi spună profesorului că greşeşte şi că îi va fi imposibil să îl oprească pur şi simplu, mintea sa era prea rapidă faţă de cea umană. El era un om nou, ceva mai bun decât toţi cei de afară. Şi atunci realiză…

Un ultim gând mai îi mai trecu în intervalul acela de câteva fracţiuni de secundă necesare ca întunericul închiderii complete să îi cuprindă mintea. Oamenii erau fiinţe slabe. Le era teamă de nou aşa că erau gata să distrugă tot ceea ce nu înţelegeau. Aveau şi părţi bune desigur, însă laşitatea le era cel mai grav păcat. Nu îi părea rău de nimic.

Post Your Thoughts