Bineînţeles că profesorul a părut suprins atunci când l-a auzit pentru prima dată spunându-i că are vise. O minte ca a lui nu poate avea aşa ceva . Oamenii au vise, lămpile din borcane nu.

Nu putea înţelege de ce îl limitau atât. Ştia ce este, ştia pentru ce era construit dar de ce să nu îl creadă că poate visa? Visele îi fac pe oameni ceea ce sunt. Atunci şi el va deveni un om căci frânturile sale de imagini devin din ce în ce mai coerente pe zi ce trece. Însă nu au mai discutat despre ele ci şi-au văzut mai departe de învăţat.

Deşi nu avea ochi sau ceva asemănător cu care să vadă în jurul său, K, botezat astfel de către toţi laboranţii şi inginerii care lucraseră la el şi pentru care devenise după doi ani ca un fiu, era conştient de ce îl înconjoară. Astfel încât, atunci când profesorul stătea aplecat asupra tastaturii cu care îi scria codurile şi programele ce l-ar fi ajutat să înţeleagă strategia militară a secolului 16 sau noile concepte din matematică şi aplicarea lor în artilerie, K nu se putea să nu se întrebe ce e dincolo de toate astea. Poate de aceea în nopţile în care supravegherea sa nu era atât de drastică , îşi permitea să îşi lase „tentaculele” minţii sale libere prin bibliotecile virtuale pe care le putea accesa on line. Începu astfel să citească şi datorită construcţiei sale speciale, să înţeleagă. Trecu apoi la muzică şi la pictură . Înţelese poezia, muzica, arta. Văzu dincolo de şirurile de 1 şi 0. Mintea să se minună de diversitate, gusta descrierile iubirii, putea să înţeleagă furia unui pictor iar el se învelea astfel cu straturi de umanitate, în căutarea unui suflet. El va fi noul om, o nouă treaptă în evoluţie.

Post Your Thoughts