Frigul e singura senzaţie pe care o percepe , din momentul în care îşi deschide ochii în dormitorul gri, până în momentul în care îi închide la loc sub efectul unui somnifer . S-a obişnuit cu insomnia, e un lucru normal aici. De fapt , dacă stă bine şi se gândeşte, nici măcar nu îşi aminteşte dacă a adormit cândva normal , dacă a alunecat în braţele somnului încet, legănat de diverse gânduri fără noimă, căzând dintr-unul într-altul până când întunericul din spatele ochilor s-a transformat în vis. Ştie doar că se trezeşte la sunetul electric al unui ceas (distant la început însă cu cât păturile calde ale somnului se dau deoparte , el devine din ce în ce mai insistent şi astfel enervant), iar seara (crede că e seară, crede că trec cel puţin 12 ore între aceste două momente , căci pleacă să se culce doar când i se face lehamite de ecranele albăstrii şi de cutiile cu grâu încolţit ) după mâncarea fără gust(mereu un fel de piure), vine de fiecare dată pastiluta aceea maronie cu gust de ciocolată.

Fiecare pas, de la pat până la mica chiuvetă de inox , apoi de la ea până la dulapul cu mâncare şi înapoi la măsuţa ce îi ţine loc de birou , e însoţit de frig, linişte ( întreruptă uneori de sunetul unui computer care se revoltă şi a braţului pneumatic ce alege şi verifică mostrele de grâu) şi lumina stranie a unei stele pitici roşii , lumină parţial blocată de un cub gigantic, straniu. Nu e de mirare că timpul pare să-l uite între cei patru pereţi ai sihăstriei sale.

De fapt chiar asta a fost şi prima problemă cu care s-a trezit în dimineaţa asta. Ce s-a întâmplat cu timpul ? S-a trezit atârnând, de parcă ar fi fost o simplă marionetă pusă într-un cui. De parcă ar fi fost o insectă preistorică prinsă într-un bob de chihlimbar. Şi-a dat seama că are un început de criză de panică. Singurul moment în care a simţit că trăieşte cu adevărat a fost acela când a realizat că nu mai ştie ce zi este. Până şi ceasul de pe perete se hotărâse să îi joace o festă oprindu-se. S-a liniştit spunându-şi că şi ăsta e un lucru normal, faptul că Soarele şi Luna nu îi mai pot arăta deosebirea dintre zi şi noapte, că trebuie să se bazeze pe un ceas , poate duce o minte pe graniţa subitre a nebuniei.

Şi dacă a mai uitat şi altceva ? Insomnia, confuzia dar şi amnezia ? Nu, e prea de tot, chiar şi pentru el. Şi totuşi, au existat cazuri în care , oameni singuratici, în urma unui naufragiu sau a unei lipse complete de persoane cu care să comunice, au început să uite, cum să vorbească, anumite cuvinte ce descriau obiecte comune, identitatea lor şi a unor membrii ai familiei, chestii pe care creierul le lua de bune. Îşi ridică glasul în liniştea camerei şi vocea lui tunătoare începe să cheme fiecare obiect în parte… pat, scaun, pernă, raft, carte… Se uită în oglinda de deasupra chivetei şi îşi rosteşte numele . David. Îşi repetă misiunea , motivul pentru care e aici şi după ce mintea lui scăpă din ghearele panicii , răsuflă în sfârşit uşurat. În oglindă , cubul de afară sclipeşte pentru o clipă , nu din cauza luminii stelei însă. Urmează un nou ritual, verificarea ecranelor şi a mostrelor şi tot aşa până când pastila cu gust de ciocolată îl binecuvintează din nou. De data asta visează.

Post Your Thoughts