O singură arătare îndrăzneşte să ţină piept ceţii. O mogâldeaţă care le tot dă târcoale soldaţilor strânşi în curte. O hidoşenie, cu picioare scurte şi genunchi întorşi la spate, că ai câinilor şi pisicilor, cu mâini subţiri împodobite cu unghii lungi sub care murdăria şi jegul tronează, amuşina bărbaţii mai ceva ca un câine de vânătoare. În cele din urmă se opreşte asupra tânărului culcat. Îi sare pe piept şi se bucura căci în sfârşit şi-a găsit ţinta. Şi apoi se pune pe muncă. Îşi scuipă în palma iar apoi, cu unghiile sale lungi şi murdare înfipte în gaura din carne, lasă să se coboare un vierme gras şi alb, care imediat se pierde în interiorul trupului tânărului. În aceeaşi clipă Marcel e scuturat de o criză. O cât se mai bucura hidoşenia aceea… Scoate o limbă ca de şarpe afară şi începe să guste aerul. Atât de dulce, nectar al zeilor nu alta. Şi îl tot trage aşa pe băiat, când lăsându-l în vise, când trăgându-l înapoi în curte, mereu hrănindu-se, crescând din ce în ce mai mare, întocmai ca un ţânţar sau o lipitoare. Cine e ea? Durerea.

Marcel încă îl mai simte pe Bazil cum îi strânge mâna deasupra rănii, deşi prezentă bărbatului se pierde din când în când, în ochii lui rămânând doar o umbră vagă în locul chipului cunoscut. Simte cum uneori pierde noţiunea timpului, cel puţin, că există momente când între o şoaptă a unui chip din nor şi un nou cui de durere în braţ trec ani, milenii, perioade în care simte din nou caldarâmul oraşului natal, deşi ştia bine că stă întins cu capul sprijinit de rucsacul lui Bazil, sau mirosul familiar, de cireşe, al lui Titine sau gustul fructelor îi invadează atât străfundurile nasului, până în creier, cât şi buzele şi gura până în gât. Dar o nouă pulsaţie a rănii şi degetele lipicioase din cauza sângelui ce începea să se întărească în mici cheaguri îl readuc în fort. Iar cireşele de mai devreme se dizolvă în gust metalic.

Aude sunetul pe care l-a făcut glonţul ce l-a lovit pe Luca. Un sunet puternic, de os care se macină pentru o fracţiune de secundă cu vârful de metal al glonţului, încercând să-l oprească. Şi apoi crăpături infinit de mici, însă care sunt acolo şi sunt periculoase, formându-se şi dansând pe suprafaţa frunţii, din cauza forţei şi a presiunii proiectilului. Aude şi oftatul bărbatului atunci când osul în sfârşit a capitulat spărgându-se, lăsând metalul să se odihnească în creier. Îl vede pe Luca cum slăbeşte strânsoarea mitralierei şi cum se scurge peste ea. Simte cum plânge, aude cum îi strigă pe Bazil şi pe Conte însă ei nu îl pot auzi acum. Nu au cum, oricât ar încerca el, căci norul, ceaţă, pâclă, sau ce blestemăţie se pogorâse peste ei îşi începuse deja un dans şi mai aprig, iar bărbaţi erau prinşi de vrăjile sale întocmai ca nişte fluturi de noapte de către lumina înşelătoare a unei lumânări. Degeaba încearcă Marcel să îl scuture pe Bazil, degeaba îl apucă de veston. În cele din urmă tânărul renunţă. Şi cade din nou în vise.

**

E atât de frumoasă cum stă acolo. Îşi aduce aminte de ce s-a îndrăgostit de ea. E perfectă. A venit aici… în deşert… după el… poate că în sfârşit Legiunea i-a aprobat, după ce au aparat cu succes fortul acela bătrân, Khanjarul, poate că i-au aprobat cererea de căsătorie. Ştie că legionarii trebuie să locuiască 5 ani în cadrul companiilor înainte să întemeieze o familie, însă au avut un succes răsunător, o victorie de care a vuit toată Franţa, iar în lumina acestor evenimente, Comandamentul sigur că l-a răsplătit îndeplinindu-i dorinţa. De aceea Tittine a venit aici. Să se căsătorească. Şi-a cumpărat şi o rochie de mireasă şi uite cât de frumos îi stă. Albă, pură, în mijlocul unei arcade de trandafiri. Oare de unde au făcut rost de florile alea? Probabil că le-au adus în oraş, de la vreun fotograf. Numai el nu e pregătit de nuntă. Cum de a putut să uite? E murdar şi neîngrijit şi nebărbierit, prăfuit în urma instrucţiilor. Şi de unde sânge pe mâini? De ce şi-a murdărit uniforma? Cât o să se mai supere pe el. Dar ea zâmbeşte. Îi poate vedea zâmbetul pe sub voalul ăla. De ce oare nu şi-l ridică? Moare de dorul chipului ei, vrea să îl vadă, iar ea îl atâta ascunzându-se. Aşa e tradiţia la nuntă, să nu i se vadă chipul miresei. Şi dacă nu e ea?

– Îmi cer scuze Titine că mă vezi aşa… Ştii am avut o instrucţie azi şi… mă duc să mă spăl şi să mă schimb. Măcar să scap de sângele asta de pe mâini.

Însă mireasa sa continua să-i zâmbească la fel de cald şi îşi întinde mâna dreaptă înspre el făcându-i semn să vină. Să vină aşa cum e acum, nu mai e tim de pierdut.

– Eşti sigură draga mea? Vreau să-ţi fiu un mire cu care să te poţi mândri. Nu sunt gata de nuntă.

„Ba da, hai vino!” pare să zică în continuare mana miresei, care îl tot cheamă lângă ea. Îi va da braţul ei şi vor sta în fata preotului care îi va binecuvânta în miros de tămâie şi levănţică. Are un buchet proaspăt cules de levănţică şi miroase atât de bine. Levănţică să alunge toată mizeria, tot mirosul de pe mâinile lui Marcel. Va avea ea grijă de el. „Hai vino! Nu mă lăsa să te aştept!”

– Bine dragă mea. Vin. Iată îţi vine mirele. Bazil… Bazil şi Contele şi… ceilalţi… sunt şi ei invitaţi la nuntă?

„Desigur dragule… hai vino! Te aşteptam pe tine doar! Ridică-te şi vino” Iar Marcel se ridică şi păşeşte în curte, pas încet de rănit, cu muşcătură glonţului care acum i s-a deschis din nou şi care trimite un nou pârâu în jos pe braţ şi pe degete, care picura şi îşi desenează pe nisip un drum al lor propriu. Numai Marcel nu mai vede asta. E acum îmbrăcat în uniformă de paradă, cu nasturi strălucitori şi o medalie nouă, cu sabie la şold şi aude şi el invitaţii cum cântă „La mulţi ani!” fericitului cuplu. Iar Titine, e acolo şi îl aşteaptă. Îi întinde braţul şi o cuprinde. Ea îi şopteşte „Bine ai venit” şi amândoi o pornesc, braţ la braţ, în ceaţă. Soldatul şi mireasa sa, Moartea.

Post Your Thoughts