Apar de peste dune exact la prânz. Mai mult de 100 de bărbaţi, majoritatea pe jos, agitând în aer carabine lungi şi cu ţevi subţiri., iar cei de pe cai abia strunindu-şi animalele dornice să ajungă la adăpost de razele soarelui. Şi totuşi nu vor să coboare. Încă. O mare de capete, o mare de turbane, albe, negre, maronii, de chipuri arse de soare, cu bărbii pline de ţepi şi cu ochi care trădează nerăbdarea. În sfârşit nu vor mai trebui să îşi piardă prietenii, în sfârşit totul va decurge paşnic şi îşi vor lua înapoi ce le aparţine de drept. Stau acolo departe, unii dintre ei speriaţi de ce văd în vale căci deja ţinta lor e învăluită ca într-un giulgiu de un nor, alţii cu mâinile în aer rugându-se lui Allah şi mulţumindu-i căci îi pedepseşte pe francezi, orbindu-i, aducându-i direct în mâinile credincioşilor.. Câţiva înjura, un bărbat mai zelos îşi scoate de la brâu teaca cu tot cu sabie şi loveşte nisipul doar ca să fie imediat bătut peste gura cu cizma de către un călăreţ apropiat care îi ceartă nesăbuinţă. Se coboară apoi de pe cal şi îngenunchează cu fruntea până la pământ şi îi cere iertare Bunicului Deşert care până acum a fost atât de bun cu ei. Călare pe un frumos armăsar alb, cu haine de aceeaşi culoare care contrastează puternic cu chipul său tuciuriu, apare în cele din urmă şi el, şeful armatei rebele. Se uită înspre fort şi se întoarce râzând către nepotul său, solul care mai devreme era un zdrenţuros, acum gătit pentru victorie. A văzut pâcla de acolo, însă nu e îngrijorat. Nu e altceva decât o încercare disperată a francezilor de a mai păstra ce e pe drept al lui. Prostii. Se întoarce înspre soldaţii săi şi dă semnalul de atac. O mână de oameni se va apropia de fort şi vor încerca să pună dinamită la poartă, singurul punct vulnerabil şi pe care îl vrea dărâmat astăzi. Restul bărbaţilor îi va acoperi. Va avea grijă el să le umple francezilor curtea cu plumbi încât să-i sature. Şeicul nu poate fi oprit de nicio ceaţă, de niciun fum.

Gonesc la vale. Zece, douăzeci, o sută… Într-o fugă nebună, ţipând, oprindu-se din când în când să tragă asupra bărbaţilor de pe ziduri, însă gloanţele lor nu au ce atinge căci francezii sunt forţaţi să stea ascunşi dacă vor să îşi păstreze capetele. Asta e bine. Numai de n-ar fi pâcla asta care să-i rătăcească.

Poate că nu e doar un truc al francezilor. Aşa cum şeicul le-a spus… poate că e mai mult de atât, vraja unui djinn, întocmai ca cei din poveştile spuse sera la focul pastorilorPoate că de aceea nu pare deloc a fi un asalt obişnuit, că nimic nu pare a fi în locul său, de parcă totul e întors pe dos.

Dar e doar ceaţă care începe să-i înconjoare şi pe ei. Şi cu cât intra mai mult în ea, cu cât vor să ajungă mai repede la poarta aia. Să termine odată misiunea asta şi să plece de aici. Să-i lase pe ceilalţi să-i înghesuie că pe animale în colţuri şi să-i spintece că pe iezi… Să-i lase pe nebunii de dincolo să stea în ceaţă cât or dori, căci ei s-au săturat deja.

**

Legionarii sunt pregătiţi, atât de pregătiţi pe cât pot fi, nedormiţi, nemâncaţi. Cui îi mai arde de asta acum? Îi aud pe cei din afara zidurilor cum chiuie pe dune şi cum îşi descarcă armele, însă nu pot vedea dacă trag înspre ei sau doar în aer. Ceaţa îi împiedica. Şi le e frică. Una e să lupţi atunci când îţi poţi vedea inamicul iar altă e atunci când… Şi un glonţ trece pe lângă obrazul lui Marcel. L-a auzit bâzâind ca un bondar numai că acesta e e fierbinte şi câtă să-şi potolească setea cu un altfel de polen. Deşi tremura, ridică şi strânge mai bine arma în mâini şi trage două gloanţe înspre locul de unde crede că a pornit bulgărele, însă nu ştie dacă a nimerit ceva, dacă a avut ce… Şi abia acum înţelege Marcel iadul propovăduit cu atâta ardoare. Un iad în interiorul fiecărei minţi, înfăşuraţi de vii într-un linţoliu de îngropăciune, între două armate de umbre, pe care Moartea le comandă. Îl aude că din străfundurile unui puţ, deşi e la doi paşi de el, pe Bazil, cum strigă şi se fereşte, fragmente de zid zburând în faţa ochilor săi, smulse şi ridicate de grindină de metal.

– Au început! O să se apropie! Fiţi atenţi!

– Nu avem cum să-i vedem… Numai dacă nu ar fi ceata asta… îi răspunde Marcel însă imediat toate temerile i se stâng în minte. Timpul încetineşte iar chingile ce până mai devreme îi ţineau inima într-o strânsoare de oţel dispar. Pentru o clipă se simte liber de toate, nu se mai simte om şi poate dacă s-ar întoarce puţin să privească în urma şi-ar vedea trupul. Apoi vine durerea, ca un ciocan care pulsează şi sângele care pare să nu ţină cont de mână băiatului care apasă rana. El vrea afară cu orice preţ.

– Aaaah! M-au lovit băieţi! Sunt rănit! Şi cade în poala lui Bazil. E ciudat cât de mult se chinuie să îşi oprească sângele să scape. Ştie că nu are cum, săpat în interiorul său, noul „bondar” a stârnit ceva. Îşi simte degetele călduţe şi lipicioase. Bazil strigă:

– Coborâm! Coborâm chiar acum în curte. Cu ţoii în spatele mitralierei, o să-i aşteptăm acolo. Acum!

Mai mult păşind în gol decât pe trepte, un bărbat îşi duce în braţe copilul. Exact aşa se vede Bazil acum, cu Marcel care fără să vrea plânge şi se chirceşte la pieptul său. În spatele baricadei îi va pansa rana şi va încerca să oprească sângele.

Post Your Thoughts