Războinicul din deșert și trandafirul

Marcel deja îi aşteaptă în interior. Pare nerăbdător.

– Dacă tot stăm ca nişte ţinte vii, măcar ne puteam asigura că nu ne ataca în somn şi nu murim degeaba. Am discutat cu Doctorul cât voi aţi fost afară, propuneam să reîncepem gărzile. Şi ca să nu fie probleme, să face câte doi de gardă în seara asta. Acelaşi orar, ne schimbăm la patru ore. Dacă lui îi este frică, Marcel arată acum înspre Conte, propun că primii să fim eu şi Luca. Suntem mai în formă decât voi şi cred că vom reuşi să stăm treji.

– Nu ca noi, moşii… nu-i aşa puştiule. Contele încearcă să glumească însă deja situaţia s-a schimbat între ei doi. Marcel simte acum frică şi laşitatea din celălalt. Şi că orice bun legionar a învăţat să o deteste.

– Nu aş vrea să mă trezesc cu nisip în cafea din cauza cu tu şi cu Bazil aţi adormit în post. Măcar vă veţi odihni până la schimb. Bazil eşti de acord cu asta?

– Contele e cel care ia deciziile pe aici… Conte?

– Bine… vom petrece noaptea pe metereze. Veniţi să ne treziţi. Postaţi-vă totuşi lângă mitraliere…

– Nu avem decât una funcţională, cea de deasupra porţii… Şi oricum, nu e potrivit să te apuci să împrăştii gloanţe orbeşte în mijlocul nopţii.

– Conte, băiatul are dreptate. Înainte să plecăm în barăci, haide să o mutăm în curte, cu fată înspre poarta, să aduce ceva în faţa ei o masă şi nişte saci de nisip de sus, să formăm o ultimă linie de apărare.

– Bine… cum spui tu, Bazil. Contele a renunţat.

**

Singurul lucru care strică monotonia nopţilor din deşert era acum dâra de lumină care se ridică deasupra dunelor şi melodia purtată de vânt până la urechile legionarilor. O lăută berbera, lotar, acompaniata de un flaut quasabah. Marcel se întreabă oare despre ce cântă.

– Sărbătoresc dincolo…

– Ne tachinează. Ştiu câţi suntem aşa că nu le rămâne decar să sărbătorească victoria de mâine. În acelaşi timp ne spun că suntem la mâna lor.

– Oare despre ce cântă?

– Despre un războinic care a plecat în deşert ca să salveze un trandafir.

– De unde ştii astea, Luca?

– Am un auz fin…

Marcel se opreşte pentru o clipă din mers şi se chinuie să prindă şi el ceva de dincolo. Se aude slab fluierul însă nu poate distinge nici urmă de vers.

– Nu aud nimic… Despre ce e vorba?

– Eşti prea curios…

– Îmi cer scuze… mi se pare frumoasă melodia. De unde ştii cântecul?

– L-am mai auzit într-un bar atunci când am venit pentru prima dată în Legiune.

– Pot să te întreb ceva?

– Deja ai făcut-o… fii cu ochii în patru. Pot să vină prin întuneric, bănuiesc că noi i-am auzit aşa că vor încerca un atac surpriză. Fii cu ochii în patru şi păstrează liniştea.

Marcel nu a stat prea mult în compania lui Luca. Nu apucaseră să socializeze sau să creeze ceva, legături de tovărăşie care se leagă în mod obişnuit între camarazi de arme. Era mereu tăcut iar Marcel se intimida destul de repede atunci când îl vedea pe celălalt că nu spune nimic. Nu prea îi plăcea tipul asta de om.

– Vroiam să ştiu şi eu… Ştii, Contele a pus o întrebare bună în seara asta. Şi momentul e unul potrivit ca să ne întrebam şi noi acelaşi lucru. Care a fost motivul venirii tale aici? De ce ţi se spune Doctorul?

– Ai spus că pui numai o întrebare… Pentru că am fost doctor, acasă…

– În Italia?

– Da.

– Şi ce te aduce aici?

Se aud focuri de armă în aer. Marcel lasă imediat capul în jos. Luca, în colţul său a dus arma la ochi şi stă cu mâna încordată pe trăgaci, gata să nimerească unul din acele pachete de dinamită.

– Sunt doar focuri de sărbătoare. Se aud destul de tare în liniştea din noaptea asta.

– De sărbătoare.. sau încearcă să ne nimerească?

– Stai liniştit Marcel, nu au ei cum…

– Ei bine, signore Luca?

– Ei bine, ce?

– De ce te-ai înscris în Legiune? De ce ai lăsat cariera de medic, doar ca să vii aici?

– Mă tem că nu am un motiv bun. Eram un medic respectat în Bologna. M-am înscris în legiune doar pentru că puteam să cercetez flora locală pentru scopuri medicinale. Nu am mai avut loc şi pentru mine în echipele de cercetători aşa că am ajuns să fiu un soldat.

– Flora?

– Adică flori, vegetaţie, cam ce creşte în oaze… de pildă, salcâmul de lângă puţ ar fi fost potrivit pentru un extract ce ar fi combătut bătăturile.

– Oh…

– Gata, gata.. ajunge cu vorbăria… Fii atent mai departe… să lăsăm întrebările.

***

Poate că a greşit când l-a zorit pe puşti să înceteze cu întrebările. Poate că l-a făcut acum să se gândească şi mai mult la faptul că ar putea să aibă un secret. Totuşi, povestea lui e una destul de solidă, cea pe care i-a spus-o şi îngâmfatului ăluia de Conte, aşa că… puştiul nu va găsi ceva în neregulă.

Ce întrebare… De ce a venit în deşert. De ce a venit? Pentru… nu, nu era nici floarea aceea nici… venise pentru sânge. De mic avusese o pasiune, acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit ca să descrie ce simţea pentru el. Visase să se scalde în lichidul ăla roşiatic la fel cum alţii ar fi vrut să se scufunde în bai calde. Doctorul Auguri l-a iniţiat în asta. Spunea că e ceva nobil, un privilegiu ca un om să se îmbăieze în esenţa vieţii altui om. Creează un alt nivel de dependenţa între cei doi. Tot bătrânul doctor a fost şi ce are l-a sfătuit să meargă mai departe şi să urmeze o carieră în medicină. Ce alt mod mai plăcut de a intra în contact cu sângele? Ar fi putut să se facă şi măcelar, însă ca doctor eşti rugat să iei sânge, ţi se oferă.

Fusese o prostie să se lase cuprins de „febra” sa, în timpul operaţiei, dar nu a putut rezista. L-a deschis pe bietul om… (de fapt, care biet? Era un beţiv şi un curvar… merită mai rău… toată viaţa trăită în excese, îşi îmbolnăvise sângele, comoara cea mai de preţ a unui om, raul vieţii din el…) l-a deschis şi bun deschis a rămas. A văzut pulsul inimii şi a vrut să o atingă. A uitat de bisturiu şi a perforat-o. Apoi şuvoiul i-a lovit fata. I-a intrat în ochi şi pe buze…

Cum s-a mai apărat atunci… şi pentru ce? Unui om trebuie să i se satisfacă dorinţele, astfel creierul, inima, acumulează tumori. Nu avea de gând să lase asta să se întâmple cu el.          A aflat apoi că în război poţi omora, poţi avea sânge şi să fii şi iertat. Îl poţi împrăştia, îl poţi vărsa, îl poţi lăsa să se scurgă în bălţi pline de noroi, îl poţi irosi căci e atât de mult… Motivul pentru care a venit aici? Simplu… l-ar putea numi „vampirismul” din el… setea.

De ce să le spună şi celorlalţi? Ca să-l alunge? Ca să-i răpească darul ăsta? Să îl lase pustiu? Nu! E mai bine să stea liniştit. Curând garda se va termina. Va adormi puţin, doar cât să fie cu mintea limpede. Pentru ce va urma. Festinul.

Post Your Thoughts