Am un prieten de pe când eram în facultate şi încropiserăm noi, ăştia mai iubitori de fotbal, o echipă semi-redutabilă. Şi prietenul ăsta al meu a terminat şi el aceeaşi facultate (e mai mic decât mine cu vreo 3 ani), s-a angajat şi el la o instituţie ce ţine (mno, a ţinut) de instituţia la care muncesc şi eu, a crescut în proporţii şi el, ca şi mine (adică am devenit solizi, alias bine făcuţi, alias oameni cam de birou după aspect).  E cel mai relaxat om pe care-l cunosc.

Şi săritor. De câte ori l-am rugat ceva s-a împins şi a pus mâna. În doi ani de zile, el a devenit un fel de factor comun al mutărilor mele de la Alba la Sebeş, în 2007, şi de la Sebeş la Alba acum, în 2009. Îşi aduce mereu aminte de maşina de spălat de vreo 70 de kile şi de tv-ul de 52 (tot de kile) pe care le-am coborât de la etajul 5 şi le-am urcat la 4. Cum spuneam, om solid, nu glumă. El şi încă trei băieţi, tot mari fotbalişti din aceeaşi echipă încropită acum 5 ani pe terenul de asfalt de la HCC, plus încă doi oameni şi subiectul care vă scrie am reuşit să mutăm o grămadă de chestiuni şi chiţibuşuri din Sebeş în Alba în aproape 2 ore. Muncim ca şi cum am juca fotbal…

No, şi mă cheamă omul ăsta, C. îl cheamă (nu-i dau numele, ca să nu ispitesc pe careva, vedeţi mai încolo de ce), să-i instalez doo windowsuri şi-un NFS. Ies de la serviciu alaltăseară, îl sun să ne întâlnim, căci nu ştiam exact-exact unde stă:

– Alo, ce faci bă, unde eşti? (în Ardeal, pe noi nu ne deranjează “bă”-ul foarte tare).

– Bă, sunt undeva, ne întâlnim în 10 minute pe strada X, la mine la bloc.

– Bine, bă.

Ajung acolo, el nu era venit. Dau o tură de onoare pe la blocurile pe unde am mai locuit în ultimii ani (aproape de strada X) şi văd schimbări majore în structura cartierului. Nostalgii.

Mă întorc la locul cu pricina, unde era să ne întâlnim, vine omu`, urcăm la apartament… uşa deschisă. Eu, obsedatul de uşi încuiate şi de griji inutile:

– Bă C., dar unde ţi-s colegii de apartament? Nu-i nime acasă?

– Nu, bă L.

– Păi şi cum era uşa descuiată, bă? Care-a lăsat-o aşa?

– Păi noi nu încuiem uşa, bă, niciodată. Stăm acilea de vreun an şi ceva şi n-am încuiat-o niciodată.

– !???!

Casc nişte ochi cât prunele de Bistriţa, mă frec la sprâncene, mă scarpin în cap şi-mi aşez chipiul de pionier într-o parte, milităreşte.

– Bă, voi sunteţi nebuni? Păi vine unul şi vă face-un inventar, de nu vă mai găsiţi nici chiloţii de pe voi! Aşa pleacă de încărcat, ca nana Floare de la piaţa mobilă. Ca Moş Crăciun în anii în care nu l-a fript criza la comanac. Sunteţi nebuni, e clar.

– Las` mă, că avem noi o vecină care ştie tot ce se întâmplă pe scară, nu e bai. Într-o zi am venit acasă şi m-a întâmpinat de pe scări: “Domnu` C., la voi e uşa uite-atâta de larg deschisă şi nu e nimeni acasă”, făcând săraca un gest gimnastic din mâini cât o ţineau muşchii. Era o vreme când nici nu ni se închidea uşa, că avea ceva probleme la clanţă. Dacă suflai, se deschidea.

– Şi dacă intră cineva şi vă numără bobocii?

– Du-te, mă, că nu intră nimeni. Dacă n-a intrat pân-acum…

Şi-aveau băieţii laptopuri noi, calculatoare, tv, lucruri, haine etc. Ca la o casă locuită de oameni sănătoşi. Mi-am făcut cruce de trei ori, am scuipat în sân şi mi-am molestat psihic conştiinţa stresată cu verificarea de câteva ori pe seară a uşii de la casa mea. Eu nu pot dormi dacă nu sunt sigur că am uşa încuiată, gazul stins, curentul oprit, apa închisă etc. Adică tot ce poate reprezenta un potenţial pericol… Am rămas marcat pe viaţă de această întâmplare. Va trebui să mă internez într-un sanatoriu ca să-mi poată trece mirarea şi stupefacţia. Da, clar.

Ce ziceţi? Voi plecaţi în oraş fără să vă încuiaţi uşile de la casă?

Post Your Thoughts