– Lasă-mă să-ţi spun o poveste prinţe. Cu mult timp înainte să te fi născut tu, cu mult timp înainte să se fi născut tatăl şi bunicul tău, lumea îl plângea pe Orfeu. Vezi tu prinţe, Orfeu era un om talentat, unul dintre cei mai talentaţi oameni care s-au născut pe pământurile acestea, sau cel puţin aşa vorbea lumea pe atunci. Iar el o credea. Orfeu era un chitarist. Cel mai bun. Mai bun şi decât Hendrix, mai bun decât King sau Berry, nimeni nu putea să cânte cum cântă el. Iar muzica lui făcea pietrele să plângă, liniştea furtuni şi umplea inimile oamenilor cu fericire. Niciun război nu avusese loc pe faţa pământului atâta timp cât Orfeu trăia, de fiecare dată când un general sau un despot pornea cu armata să cucerească o ţară neajutorată, imediat Orfeu ajungea la graniţă şi îşi începea cântecul. Măiestria lui… Muzica lui putea să-ţi sune ca plânsul unui copil, al copilului tău care visează în pătuţul de acasă, putea să sune că glasul iubitei în zori de zi, al mamei, al norocului. Era irezistibilă. Într-o zi, după un concert, Orfeu întâlni faţă visurilor sale. Euridice. O mai văzuse până atunci printre grupurile de fane, însă nu o băgă de seama decât atunci. Nu mai trebuie să spun că, întâlnind-o muzica lui se transformă şi ea, devenind mai senzuală. Atunci când nouă muzică a lui Orfeu se făcea auzită pe străzi, bărbaţii şi femeile se îndrăgosteau brusc, uitau de orice barieră începând să se iubească pătimaş. Puteai să vezi cupluri de îndrăgostiţi la fiecare colţ de stradă, printre grădini de trandafiri. Nu mai dură mult până când Orfeu fu interzis. Dar pentru el nu conta asta, acum, orbit de dragoste, era bucuros că ea îl ascultă. Orbit am spus şi am zis bine, căci Orfeu nu observă privirile cu care unul dintre prietenii lui o învăluia pe Euridice. Acela, din cauza geloziei, i-a dăruit într-o seară „fericirea” într-un tub de plastic cu colţi de oţel. Supradoză. Oh, cât de mult a plans-o Orfeu atunci pe iubita sa Euridice. Şi totuşi…

– Totuşi?

– Deşi avea puterea de a-i alunga tristeţea lui Dumnezeu cu muzica lui, deşi avea puterea de a deschide uşile iadului cu chitara sa, Orfeu s-a închis în el şi a refuzat să vadă că o putea salva pe cea iubită. Te aşteptai să se ducă şi să o ceară înapoi? Nu, Orfeu i-a luat trupul şi l-a îngropat. Putea şi totuşi nu a făcut nimic… Din momentul acela muzica lui nu a mai fost la fel. Nu a mai avut nicio putere. Lumea l-a blestemat pentru asta, Dumnezeu i-a certat nebunia. Iar Moartea… după mult timp de la Euridice, Orfeu îşi reaminti un singur cântec.

– Care era acela? Te rog, spune-mi, asta e toată povestea?

– Cu mult timp în urmă, m-am întâlnit cu Moartea pe străzile oraşului. Se înserase de puţin timp căci noaptea încă nu acoperise cu pătura ei întunecată acoperişurile caselor. Am văzut-o cum se plimba pe străzile oraşului mirosind liliecii înfloriţi. Îi plăceau la nebunie. M-a rugat să-i mai cânt un cântec ca odinioară chiar dacă nu mai avea puterea de atunci. I-am cântat însă i-am cerut în schimb să mă ia cu ea. Nu a vrut. Mi-a promis în schimb că dacă voi reînvăţa să cânt ca odinioară, să-i cânt cântecul şi va veni. Ne vom reîntâlni în acelaşi loc. Acesta. Aşa că, vezi prinţe? Lasă un bătrân prost unde îi e locul. Judecă-mă, râzi de prostia mea din tinereţe… însă lasă-mă să-mi cânt moartea.

Post Your Thoughts