A fost odată ca niciodată, că de nu ar fi nu s-ar povesti, un prinţ bizantin plictisit de toată regalitatea sa, de toate paradele militare la care trebuia să asiste în fiecare zi, de toţi canafii aurii ai ofiţerilor şi zulufii platinaţi ai doamnelor de la curtea sa, de maşinile sale rapide şi de fotografii indiscreţi şi care, ca să scape de colivia sa aurită, s-a hotărât într-o bună zi să lase totul bată şi să plece să se plimbe din nou, aşa cum făcea odinioară, înainte să devină prinţ, pe străzile mirosind a liliac a Noului Constantinopole.

Aşa că îşi lăsă gărzile la palat, îl alungă pentru o dimineaţă pe sfetnicul său cel mai apropiat şi schimbându-se de hainele greoaie de viitor rege şi tiran, a coborât de pe dealul pe care locuia pe străduţele întortocheate şi înţesate cu supuşii săi. Nu îi păsa că cineva îl va recunoaşte, Noul Constantinopole era un oraş liber iar fiecare om putea face ce doreşte în el, atâta timp cât nu încălca legile. Ca prinţ avea dreptul de a se plimba.

Oraşul arăta magnific, colorat la fiecare colţ de stradă, pe fiecare trotuar cu duzini de buchete de liliac înflorit, mici flori care să rivalizeze în frumuseţe cu domnişoarele ce se odihneau pe băncile de sub copaci. Uitase cât de frumos poate fi oraşul uneori. Bineînţeles, nu fusese de la început aşa.

Hotărându-se să părăsească bulevardul principal al oraşului, cel cu casele lui din cărămidă galbenă, drepte şi ordonate ca nişte coloane de athanatoi în luptă, prinţul auzi un sunet, o melodie veche de chitară ce îi ajunse imediat la inimă şi de care, nerăbdător ca să-i cunoască muzicantul, se lăsă purtat mai departe printr-un labirint pe alei şi pieţe, trecând fără să-i pese pe lângă statuile predecesorilor săi ce îl priveau de sus de pe piedestalurile lor jigniţi de insolenţă unui urmaş de a nu-i fi salutat.

Când prinţul în final ajunse la sursa melodiei, cântăreţul era înconjurat de o gloată de copii ai străzii care, unii îi atingeau hainele, alţii, timizi, gâtul chitarei în timp ce câţiva mai îndrăzneţi furau din banii aruncaţi într-o farfurioară în faţa bătrânului ce părea că nu îi vede, concentrat în sunetele pe care le scotea.

– Îţi fură din banii câştigaţi, iar dumneata îi mai laşi în jurul tău? Îl întrebă prinţul pe cântăreţ atunci când acesta îşi termină cântecul.

– Cine a zis că îmi cânt muzica pentru bani? Cine a zis că îmi cânt pentru mine şi nu pentru ei?

– Te rog, spune-mi ce cântec a fost acela de dinainte?… mi s-a părut cunoscut…

– Ooo, un cântec vechi, cântat cu mult înainte ca tu prinţe să te fi născut… un cântec pentru bătrâni…

– De unde ştii că sunt prinţ?

– Oi fi eu orb, însă nu surd… te-am mai auzit, iar un muzician are întotdeauna o ureche bună.

– Îmi place muzica ta, lasă-mă să te ajut. Vreau să vii cu mine la palat, să cânţi acolo, vei fi îngrijit în schimb, vei avea un acoperiş deasupra capului, vei avea de mâncare… lasă-mă să te ajut.

– Nu… nu… îţi mulţumesc prinţe pentru ofertă ta mai mult decât generoasă, dar trebuie să te refuz. Vezi tu, aştept un prieten vechi şi nu aş vrea să îţi facă alte probleme… mi-a promis că va veni tot aici, aşa că…

– Îi vom lăsa un mesaj, îi vom spune unde să te caute, fii fără grijă…

– Mă tem că nu pot merge cu tine prinţe… dacă nu-l voi aştepta aici, nu îmi va auzi cântecul şi nu mă va lua cu el…

– Ce vorbeşti… vei sta la palat, voi trimite crainici în fiecare zi care să anunţe prin oraş unde stai, îi voi trimite să caute prin case, prin hanuri…

Post Your Thoughts