Cred ca mi-am pierdut increderea ca ma asculti, femeie de hartie.  Creata din cuvintele mele, iubita din cuvintele mele, framantata din degetele mele , ma tem ca ele nu mai ajung la tine cu forta de care tu ai nevoie ca sa existi, umbrele tale sunt din ce in ce mai slabe si probabil ca deja te ratacesti in colturile cele mai indepartate ale palatului indian pe care ti l-am creat drept casa , drept iatac, drept harem in care sa te regasesc cand aveam nevoie de unghiile tale pe carnea mea.  Cred ca am ajuns ca regele acela dintr-un tinut indepartat, dintr-un timp indepartat si diferit, prins totusi intre doua coperti de carton albastru, pe un raft dintr-o librarie.  Ca regele Akbar indragostit de o regina umbra, imaginara, care traia in palatele lui atata timp cat el ii vorbea.

Cred ca nu am am putere sa vorbesc despre pofte si doruri,  foc si sarutari, mangaieri si vise.

Si oricat as pune discul de vinil, cu Nina Simone cantand “Ne me quitte pas”-ul ei, cred ca te-am ratacit de foarte multa vreme pe strazi intunecate, prin camere intortocheate, prin cearceafuri reci si paturi goale. Prin oglinzi singuratice si pahare goale.

Mangaierile goale  ale unor cuvinte goale, ale unui batran cu inima goala.

Post Your Thoughts