” Se pare că am avut dreptate. Misiunea a fost un succes aşa că mă întorc acum la bază. Îţi scriu uitându-mă la ultima noastră fotografie. Am lăsat pentru un moment controlul avionului navigatorului şi m-am retras la coada maşinăriei, aproape de unul dintre hublouri. Plâng. De fapt cu toţii plângem aici sus, bucuroşi că ceea ce am făcut astăzi ne-a salvat fraţii şi taţii. Le-am spus că asta simt şi eu dar… de fapt plâng pentru că am mâinile pătate de sânge.

Ne spuneau jos că vom salva vieţi.

E greu de spus ce înţelegeau ei prin asta şi dacă viaţa merită călcată în picioare pentru ca o alta să poată continua. Am văzut-o astăzi pulsând. Trecând înspre avioane am observat grădina de trandafiri a comandantului cum strălucea în bătaia zorilor, o picătură de apă umflându-se şi coborând uşor de parcă ar fi fost mâna unui tânăr ce mângâie gâtul alb al iubitei sale. Viaţa ascunsă de firul unei pânze de păianjen îmbibate de apă. Viaţa ascunsă de frumuseţe şi pentru o fracţiune de secundă mi-am adus aminte de tinerii cu care ne întâlneam în plimbările noastre, îmbrăţişaţi, ţinându-se de mână, sărutându-se şi visând.

Până la ţintă drumul nostru a fost lipsit cu totul şi cu totul de orice fel de pericol. Stăteam amuţiţi de emoţie, întrebându-ne în scaunele noastre dacă nu cumva ei ne aşteaptă deja. Nimic însă. De parcă sub noi totul amuţea din cauza unor umbre răzleţe. Pe urmă mi-am dat seama că era totuşi prea dimineaţă. Ceasul de bord arăta abia ora 8. Oamenii abia se dădeau din pat, abia îşi luau micul dejun. Copii se pregăteau pentru şcoală sau… astăzi fiind sâmbătă probabil că încă mai leneveau în păturile lor. Speram ca măcar o sirenă să sune sub noi, să îi trezească şi să îi trimită în adăposturi. Uitasem că o distrusesem ultima dată.

Aproape că am ratat semnalul deşi în cască navigatorul îmi spunea clar după ce să mă uit. Parcul, podul şi apoi noi… Ţin minte doar că am simţit lumina orbitoare prin lentilele fumurii ale ochelarilor de protecţie şi că pentru o clipă am putut simţi lovitura în ceafă. Când m-am întors să privesc, o imensă umbrelă de foc se ridică de pe pământ. Un singur gând mi-a trecut prin minte atunci… jos nu vor mai creşte niciodată trandafirii.  Am devenit Moartea, distrugătoarea de lumi… 

Post Your Thoughts