Nuvela „Khanjar” – partea a III-a, capitolul 8

Cap 8.

*

Chiar dacă a plecat să se culce, Bazil nu poate dormi. Se trânteşte în pat, îşi pune mâinile sub cap şi închide ochii. Aştepta ca din patul alăturat Contele să înceapă să vorbească. Dar nu, l-a auzit de câteva ori căscând iar apoi respiraţia lui s-a calmat şi a intrat într-un ritm propriu. Încet, monoton, semn că adormise. Întreaga ieşire nervoasă din seara asta l-a extenuat.

Bazil vrea şi el să adoarmă, să cadă într-un somn adânc din care să nu se mai trezească. Îşi lăsă mintea liberă să alerge de colo colo, sperând că din imagine în imagine va ajunge în zona aia unde realitatea se amestecă în vis. Însă nu ajunge decât înapoi acasă. Şi asta îl face să sară din nou în noaptea neagră de unde singurele sunete care pătrund în baracă sunt vocile lui Marcel şi a lui Luca.

Şi din nou încearcă să se amăgească, de data asta aproape că reuşeşte, începe să audă voci familiare pe care nu are cum să le audă tocmai aici la atâţia kilometrii distanţă, voci care îl strigă. Iar el deschide ochii, amăgit, doar ca să îşi spună că mai are puţin de dormit şi va trebui să se trezească. Întreaga noapte i se pare doar o halucinaţie provocată de o febră puternică.

**

Ce îl face să se trezească de tot sunt focurile de armă. La început nu le crede decât sunete din tărâmul lui, pe jumătate vis, pe jumătate realitate, identice cu vocile. Apoi i se aprinde ceva în creier care îi limpezeşte instantaneu toată mintea. Ca un foc ce cuprinde un câmp de paie uscate. Atacă!

Se ridică şi se încălţă imediat, strigă şi la conte şi da să îl scuture însă nu mai are timp de lenea lui aşa că îi trage un şut puternic cam pe unde crede Bazil că s-ar afla picioarele celuilalt. Nu mai aşteaptă mormăitul de aprobare că şi-a nimerit pe întuneric ţinta şi fuge pe uşă afară, din zbor luându-şi arma din rastel. Urcă treptele până la ceilalţi doi.

– Ce se întâmplă? Suntem atacaţi?

– Nu, se distrează pe seama noastră doar, îl lămureşte Marcel. Au legat un şomoiog de cârpe de coadă unui cal şi i-au dat foc. Acum animalul fuge prin tabăra lor iar ei trag cu armele în aer ca să-l sperie şi mai tare. Luca a încercat să le răspundă.

– Dar nu-şi dau foc la corturi dacă fac asta?

– Nu prea îi interesează… şi aşa mâine seară o să doarmă aici.

Adevărul spus din gură nevinovaţilor.

– Marcel, mai puteţi sta de gardă? Sau vă luăm noi locul?

– Păi ar cam fi vremea să ne schimbăm. Contele?

– E şi el în spate… doar dacă nu cumva a decis să sară zidul prin partea cealaltă cât noi eram cu toţii aici.

– Uite-l că vine… să fiţi cu ochii în patru.

– Mda…

– Ce s-a întâmplat?

– Nimic Conte. Cei de afară sărbătoresc victoria de mâine iar Luca s-a hotărât să le răspundă la voioşie. Atâta tot.

– Sărbătoresc… Bineînţeles, încă 4 legionari morţi.

– Nu, nu cred… nu sunt oameni chiar atât de cruzi. Poate că sărbătoresc faptul că mâine nu va muri nimeni de partea lor. Au dreptate să spere la aşa ceva. Doar noi suntem cei care le ocupam casele.

Contele da din mâna a lehamite şi pleacă înspre turn. Îl lasă pe Bazil să se plimbe singur iar el îşi aprinde o ţigară, lumina de la capătul ei fiind singurul punct care semnalizează fortul în noapte.

Post Your Thoughts