Cu puţin după micul dejun, deşertul îşi face ultimele pregătiri pentru a înfrunta forţa directă a razelor soarelui. Doar nişte vulturi se rotesc undeva departe în jurul unei posibile mese. Un cadavru proaspăt, nebun care s-a încumetat în dogoare sau poate o carcasă a unei cămile. Orice ar fi numai ei par să se bucure de focul ce se pogoară de pe acum din cer.

– As-Salamu Alaycum, sahib! Se aude venind de sub ziduri. Deşertul deasupra cărora se tot lupta oamenii de ceva vreme, s-a săturat probabil de vărsarea de sânge şi vrea să se plângă. A împrumutat vocea unui rătăcit printre nisipurile sale şi iat-o acum ridicată în faţa porţilor fortului odată cu valurile de căldură, că o Fată Morgana. Patru bărbaţi se reped în partea aceea a zidurilor.

– As-Salamu Alaycum, sahib! Spune pentru a doua oară personajul ce stă mândru pe cal. Deşi e îmbrăcat sărăcăcios, cu un turban vechi, un caftan prea mare şi peticit pe la subţiori, călăreţul sta în şa mai ceva ca un sultan. Se apăra de soare, ca să îi poată vedea pe cei de deasupra, cu o bucată albă de pânză prinsă în vârful pustii. Steag de pace.

Aproape că se prăbuşeşte în praf, trântit de calul care acum se arcuieşte şi fornăie speriat căci Luca de sus a şi tras un foc de armă care, din fericire, a trecut pe lângă urechile animalului şi să înfipt în patul moale al pământului.

– Alaycum As-Salaam… Luca, potoleşte-te! Vine că sol!

– Aşa vă întâmpinaţi oaspeţii, sahib?

– Ne cerem scuze, spune Bazil care încă se lupta cu Luca să îl liniştească. Mesagerii de pace sunt bineveniţi oricând la noi.

– Aveţi noroc francezilor, de n-ar fi fost unchiul meu, Allah să-i dăruiască un loc în Paradis, aţi fi fost acum în burţile vulturilor.

– Ce putem face pentru tine?

– Aşa repede va şi grăbiţi la târguieli? Nu-i de mirare că o să pierdeţi Algeria. Un târg bun, spunea unchiul meu, Allah să-l ţină în veci fericit, un târg bun se încheie după ce negustorii şi-au măsurat mai întâi pungile. După cum se vede, noi nu suntem aici în postura de a ne târgui. Nu avem pentru ce.

– Cum adică?

– Ei bine.. să spunem că voi nu sunteţi pregătiţi. Sunteţi doar 4 bărbaţi aici. V-am observat de mult timp. Aşteptaţi să vă vina întăririle însă ele nu vor mai sosi. Cu cine credeţi că ne-am luptat mai întâi. Ei bine… unchiul meu, în înţelepciunea sa nemărginită, Allah fie lăudat, e de acord să vă lase să trăiţi. Şi voi şi noi, avem soţii care ne aşteaptă acasă, copii, iubite, mame… e de prisos ca să mai piară cineva din încăpăţânare. Vă promitem câte doi căi de fiecare, apă, câte un burduf de om şi vă vom îndrepta către cel mai apropiat sat. Nu trebuie să faceţi altceva decât să lăsaţi fortul.

– Şi dacă spunem nu? Strigă şi Marcel.

– Nu fiţi nebuni… aici, singurii nebuni care supravieţuiesc sunt doar cei pentru Allah.

– Oferta unchiului tău e mai mult decât generoasă. Nu vrem să părem că îl insultam, dar preferăm să luptăm pentru bucăţica asta de fort. Am început să îl îndrăgim, eu unul… mă simt mai bine decât la mama acasă, Bazil spune încercând un zâmbet. Nu-i arde de unul aşa că cel care îi răsare pe fata e forţat şi strâmb.

– Ei bine… aveţi timp de gândire până la prânz. Unchiul meu vrea să îşi pună covorul de rugăciune în curtea fortului. Poate vă vin minţile până atunci.

– La revedere! Să nu vă rătăciţi… şi spuneţi unchiului dumneavoastră să îşi ia un ac şi o aţă cu el… va avea giulgiuri de cusut.

E puţin după micul dejun şi deşertul s-a şi liniştit deja. O şopârlă se mişca cu câte un picior, încet, atentă să nu care cumva să îşi calce umbră. Când copitele calului trec pe lângă capul ei, uita de tot, se afunda din câteva zvâcniri în nisip de unde scoate capul după ce pericolul trece. Se uită cu furie înspre cel care a deranjat-o. Oare ce găsesc toţi aici de se foiesc într-una?

În spatele ei, din pământ, înconjurând fortul, se ridică nişte aburi ciudaţi. Răsar de peste tot, din umbre, colţuri, crăpături şi se rostogolesc, se întind de parcă ar fi tentaculele vreunui Kraken. Intra peste tot, se subţiază pe sub uşi şi tocuri de ferestre, urca trepte şi înghit butoaie. Se lăsă călcaţi în picioare doar pentru a înghite şi ghetele. Însă nu s-au săturat. Peste puţin timp vor fi atât de densi încât vor putea face un om să dispară, întocmai ca într-un act de iluzionism. Încep apoi să crească şi să se umfle, să se ridice şi să dea pe-afară întocmai ca un aluat pus la dospit. Totul e apăsător în fort şi greu de parcă aerul e plin de plumb.

Post Your Thoughts