– Poftă bună la muncitori!

– Mulţumim, mulţumim, domn’ inginer! Luaţi loc coleaşa pe sac… luaţi un ou, puţin caş dacă vreţi, mi le-o adus Maricica mai devreme.

Câmpul e aproape gol la ora asta a zilei; în afară de cei 4 oameni care stau la umbra unei liziere de salcâm, intinsi pe haine care sa-i apere de iarba inca umeda, asezati in fata unui stergar pe care mancarea sta la soare, de două ciori care se ceartă mai încolo pe nişte bolovani de pământ proaspăt arăt, în afară de carcasa de tablă a tractorului care poceşte şi scârţâie când răcită de vânt, când încălzită de soare, doar vântul mai îndrăzneşte să îşi facă simţită prezenţa şi plângerile. E ora prânzului, de aceea cele două tractoare care veniseră la arăt în partea asta a redului stăteau liniştite cu plugurile cuminţite aşteptându-şi stăpânii care să le conducă şi care să le facă din nou să muşte din pământ.

– Numai atât ai reuşit să ari de azi dimineaţă, nea Ilie? Îl întrebă inginerul pe cel mai în vârstă dintre tractorişti, deşi ştia deja răspunsul care îl va primi. Nu încerca decât să afle care e motivul pentru care echipa asta era atât de lentă spre deosebire de celelalte pe care le vizitase în dimineaţa asta. Vroia un alt motiv decât cel pe care nea Ilie şi ceilalţi îl aduceau atunci când erau trimis în zonă asta. De parcă Redu Jderului avea o putere asupra oamenilor molesindu-i, adormindu-i. Era departe de sat dar ăsta nu era un motiv pentru care toată lumea era apucată brusc de lene. Asociaţia trebuia să termine cât mai repede cu aratul şi cu însămânţatul.. aveau de respectat un program iar el nu înţelegea de ce unii oameni din sat şi angajaţi deveneau atât de încăpăţânaţi în privinţa asta. Inginerul ştia că oamenii credeau că e o greşeală să le fie luate pământurile şi puse „la comun”, dar asta era bine pentru ei. Numai de ar fi înţeles. Bineînţeles, când nea Ilie îi răspunse, el nu se mai miră atât de tare.

– E redu’ Jderului domn’ inginer, pamantu’ ăsta nu se vrea lucrat. Nu o fost niciodată lucrat pentru că ăsta nu-i pământ din care să scoţi grâu şi păpuşoi.

– De ce zici asta nea Ilie?

– Pentru că aşa ştim din tată în fiu… pământu’ ăsta n-o fost a satului şi nici a cuiva din sat, pământu’ ăsta o fost a unuia di dimult, pi numi Jderu’, un răzeş di pi timpu’ lu’ Ştefan; aici o avut el curte… şi o iubit pământu’ ăsta atât de mult încât o cerut să si îngroape aicişa. Vezi matali, domn’ inginer, ăsta e pământ di odihnă şi nu-i bini să-l scormonim noi… di aia si lasă şi el atât di greu.

– Şi zici matale nea Ilie că nu merge scos nimic aici?

– Bătrânii ştiau ei ceva… Domn’ inginer, ia băgaţi matale mâna colo în haina aia di la umbră şi scoateţi sticla aia. Aşa… ia şi matale o gură. Vişinată de anu’ trecut… ha, ha… vă lăcrimează ochii de la atât?

– E bună nea Ilie, e bună… se vede că-i făcută de matale. Da’ ia zi-mi matale acuma, de ce nu vreţi să terminaţi cu superstiţiile astea prosteşti şi să vă apucaţi de muncă. Ştii prea bine că nu putem să zăbovim prea mult pe teren, că uite, în două săptămâni se strică vremea, încep ploile şi tre’ să fi terminat cu însămânţatul până atunci, să prindă un început bun recolta de anu’ asta. Ce ţi-e atât cu „pamantu’ ăsta nu-i pământ de arăt, ziua asta nu e zi de muncă… ăsta nu-i aşa ci pe dincolo”. Hai să fim serios mai nea Ilie.

 

Post Your Thoughts