Peste fort s-au coborât munţi de linişte, de parcă undeva s-au închis uşile unei cripte. 4 soldaţi strânşi în jurul unei mitraliere, în jurul unui punct, unei speranţe, unei singure şanse de viaţă, înconjuraţi de o baricadă destul de înaltă de saci de nisip, dau impresia că aşteptarea lor ar fi una normală pentru o clipă de linişte într-o bătălie. Nu ar fi fost cu nimic mai diferită dacă lupta s-ar fi purtat pe câmpiile bogate ale unei stepe asiatice sau prin tranşee mlăştinoase franceze. Aceeaşi tensiune, cât ţevile de tun şi de mitralieră se răcesc, aceleaşi încheieturi albe care strâng mânerul şi trăgaciul armei (Luca e cel care are îndatorirea asta), mâini care tremura pline cu gloanţe şi plânsete de durere. O imagine normală, de nu ar fi ceaţă care le dă târcoale soldaţilor, transformându-i în mici insule.

Da, e linişte. Şi totuşi nu e. Totul stă cu sufletul la gură şi în acelaşi timp cu toţii sunt calmi, puşi în faţă un deznodământ inevitabil pe care au învăţat să-l accepte. Cu toţii par ancoraţi în realitate şi totuşi nu e aşa căci fiecare dintre bărbaţi e acum că într-un vis. În capul fiecăruia se aude inima cu bubuie, fiecare simte sub caschetă strânsoarea şi pulsul tâmplelor, mirosul de sudoare al celui de alături şi sângele. Şi totuşi fiecare e departe de locul ăsta, închişi într-o lume proprie. Norul în sine, ceva din el, are efect că de drog. Bărbaţii sunt amorţiţi şi totuşi vii, cu ochii aţintiţi asupra unui spectacol grotesc ce li se desfăşoară în faţa ochilor. Bolborosind, şoptind, amestecându-se, crescând, frământându-se, norul da naştere la chipuri.

**

Îşi spune că i se pare, că ochii în joacă feste, lumina e vinovată de asta… totul nu e altceva decât un teatru cu umbre, întocmai ca cele din copilărie, că cel de la târgul de iarnă din Terni, cu păpuşarul acela fără picioare care ajunsese să-şi câştige pâinea mişcând în spatele unui cearşaf luminat cu două făclii, şabloane pe beţe, ce întruchipau generali, prinţi şi căpcăuni. Refuza să creadă că vreun chip de pe pânza ceţii aduce cu el. Nu e nimic care să-i semene. Nu are cum… el, Luca… nu e deloc un monstru aşa cum tot răsare din spatele perdelei de fum. Nici măcar umbra unuia.

Aude paşi. Pietricele zdrobite sub tălpi, nisipul scrâşnind sub greutatea unui om. Strânge armă mai bine în braţe şi încet mângâie trăgaciul presându-l doar atât cât săi răspundă instantaneu atunci când el ar fi avut nevoie. E sigur că din ceaţă vor ieşi rebelii, că au spart poarta deja şi că îi vor năvăli direct în faţă ca nişte iepuri goniţi în laturile vânătorilor. Dar parcă nu a auzit nicio explozie. Nu, nu… niciun BUM! niciun tremur… doar…

Un răpăit de tobe, uşor, cu ritmul susţinut întocmai ca la un spectacol, sunet de „Atenţie vă rog, începem!” pe care ceata îl ascultă căci i se da deoparte întocmai ca o cortină de catifea pe care magia unor manipulanţi nevăzuţi o ridică, lăsând în urma să scena liberă. Şi acolo, în mijloc sta el. E surprins să se vadă întocmai ca intro oglindă şi continuă să creadă că ce se prezintă acum cu plecăciuni şi cu bezele înspre un auditoriu invizibil nu e altceva decât o halucinaţie numai că oricât îşi spune asta, ştie că cel din faţa să nu e doar o simplă imagine ci e mai mult de atât. Acela e fermecător, îmbrăcat cu un frac impecabil, zâmbitor, cu părul dat pe spate, uns din belşug cu briantina. Nu are cum să fie soldatul murdar de dincoace. Şi totuşi se uită înspre sine iar licăritul ochilor îl dă de gol. E în acelaşi timp şi aici şi acolo. Dar ajunge cu vorbăria, spectacolul a început.

Bărbatul în frac zâmbeşte înspre spectatori şi da uşor din mâini ca să le facă semn să potolească aplauzele. Apoi cu un alt semn, arătătorul îndreptat spre ei de parcă i-ar certa, le spune „Spectacolul din seara asta… o să fie ceva special” (dar Luca soldatul totuşi nu aude niciun sunet în toată curtea; nimeni, nici Bazil, nici Contele, nici Marcel, nu reacţionează semn că ar vedea ce vede sau ar auzi ce aude el; spectacolul e unul privat, deşi şi ceilalţi par că au parte de câte ceva.) Apoi îşi scoate încet, calculat, deget după deget, mănuşile albe de parcă ar spune „Nu vrem să ne murdărim, nu-i aşa?”. Îşi scoate haina şi o întoarce pe faţă şi pe dos înspre public, lăsând să vadă că nu e nimic ascuns în ceea ce face. Îşi suflecă mânicile cămăşii şi îşi arată braţele goale înspre public (până şi tatuajul e în acelaşi loc). Întocmai ca un iluzionist. Îşi desface papionul de la gât şi îl aruncă mai departe, dar el se transformă rapid, înainte să atingă nisipul curţii, într-o pasăre alba ce se pierde plângând cu vocea unui om prin ceaţă. Iluzionistul Luca face o mutră surprinsă glumind ca şi cum „Nu ar fi avut cunoştinţă de asta”. Se vede că îşi minte publicul.

Brusc devine serios. Duce degetul la buze pecetluindu-le în semn de „Linişte!” (abia acum Luca-soldatul observă cât de alb la fata e celălalt, cât de roşii îi sunt buzele şi cât de galbeni îi par dinţii – ca o imagine ieftină a unui monstru de bâlci poate monstrul din ceaţă?) şi închide pentru o clipă ochii. Omul se concentrează. Luca îl priveşte vrăjit apoi, cum îşi duce degetul mare şi arătătorul, împreunate ca şi cum ar fi vrut să ciupească la încheietura mâinii stângi. Cu ele unite trasează o linie simplă sub palma. Pielea se deschide lăsând sângele să se scurgă liber. Repetă mişcarea şi la mâna cealaltă, apoi la gât. În aplauzele frenetice ale mulţimii invizibile de spectatori Luca-iluzionistul face plecăciuni peste plecăciuni, sângele scurgându-i-se acum peste cămaşa. Se opreşte mulţumit şi râzând le spune că trucul însă nu i s-a încheiat. Ce poate fi mai mult? Luca-soldatul vomită peste mitralieră, cu stomacul în convulsii dureroase, cu sânge şi acid invadându-i şi arzându-i nările. Iluzionistul se uită înspre el şi râzând, se topeşte şi scade întocmai ca un balon de gutaperca.. Când din el nu mai rămâne altceva decât o pieliţă uscată, de undeva din ceaţă un glonţ îl nimereşte pe Luca-soldatul fix între ochi.

Post Your Thoughts