Partea a II-a

Atunci când, dintr-un motiv sau altul, fie din chestii de onoare, fie din cauza unor idei înţelese prost, războiul izbucneşte, moartea şi prezenţa ei zi de zi lângă bărbaţii care sunt angrenaţi în lupte, nu mai pare deloc un lucru ieşit din comun. Nu mai miră pe nimeni moartea unui coleg sau a 10 colegi sau a 100 de bărbaţi, străini sau nu. Se spune că „Atacau”, sau „Apărau”, „Luptau pentru patria lor, pentru familiile lor”, sacrificiul lor e unul banal, chiar dacă nu va fi uitat de generaţiile următoare. Moartea e aceeaşi chiar dacă unii mor împuşcaţi, cu trupurile sfârtecate de explozia unui obuz, prinşi în sârmă ghimpată şi seceraţi de focul unei mitraliere de undeva de sus, dintr-o cazemată, fie spintecaţi de o baionetă sau otrăviţi cu clor… moartea e tot moarte. Şi cu ea trebuie să se descurce cei rămaşi acasă.

Atunci când nu există trup însă, când cel rămas acasă nu îşi poate îngropa cum trebuie, fiul sau soţul… moartea nu mai e banală, e rea, e o violatoare, e hapsâna, căci ea are treabă numai cu sufletul omului, trupul trebuia lăsat printre ceilalţi, să fie plâns.

Pe ţărmul de la Gallipoli, sfârşitul verii lui 1915 nu întâlneşte decât sunetul gloanţelor şi al obuzelor care biciuiesc liniile de apărare otomane. Armata britanică se chinuie să ocupe o poziţie strategică asupra peninsulei, asigurând astfel o rută de transport sigură înspre Rusia. Mai bine de 150 de oameni, un regiment, 4 Norfolk, este trimis să ia cu asalt Dealul 60. Numai că oamenii nu mai ajung acolo.

Trei martori dintr-un regiment separat mărturisesc că au zărit pe deal un nor ciudat care bloca parţial ţinta. Au văzut şi cum oamenii din Regimentul 4 Norfolk mărşăluiesc în interiorul norului pregătindu-se să atace ce se găsea în spatele său. Martorii au aşteptat o jumătate de oră şi au văzut apoi norul ridicându-se. În urma sa… nimic care să arate prezenţa celor care mai devreme mărşăluiau înspre el. Nu au văzut nici urmă de lupta purtată, nici urmă de cadavre sau de supravieţuitori.

Poate că nu a fost decât un asalt nereuşit, iar oamenii au pierit sub focul mitralierelor otomane iar cei care au reuşit să scape cu viaţă au fost luaţi prizonieri. Poate că soldaţii britanici au căzut pradă propriului lor foc de artilerie, o greşeală a tunarilor care biciuiau coasta. Sau poate a fost adevărat. Un nor ciudat a luat oamenii şi i-a purtat… oriunde norul acela ar fi avut chef să-i poarte.

Post Your Thoughts