Întâlnirea dintre Bazil și Conte

– De ce ai făcut-o?

Bazil nici nu îşi dă seama când lângă el s-a oprit Contele. Nu i-a auzit paşii. Nu dormea, nu acesta e motivul pentru care se arăta atât de surprins acum, doar că… era cu mintea aiurea.

– Poftim?

– Ai rămas dator cu o poveste pentru seara asta. Aş vrea să îţi aflu motivul pentru care ai ajuns aici, de atât de departe. Nu te cred un hoţ oarecare sau un criminal sângeros cum e Bronson… sau cum era… încă nu avem de unde şti ce s-a întâmplat cu ceilalţi… nu te cred că ai venit aici pentru salariul destul de mare, sau pentru că vrei să te dovedeşti curajos, ca mine. Tu ai altceva pe suflet…

– Nu am nimic ascuns…

– Până şi bobul de nisip ascunde ceva… el, dorinţa de a fi din nou sub apă sau între fălcile unei scoici gata să se transforme în perlă… nu-mi spune că tu nu ascunzi nimic. Vrei ceva de băut? Contele îi întinde prin întuneric o sticluţă de alamă care străluceşte anemic în lumina lunii ascunsă de nori.

– Ce e?

– Ceai, făcut de mine, e bun în nopţile de garda să te ţină trează.

Bazil nu se aşteaptă la aşa ceva din partea bărbatului din faţa sa. Îl stiemai degrabă un amator de alcool decât de ierburi. Şi totuşi ia o gură, de curiozitate. E amărui şi puternic.

– Nu am mai avut zahăr ca să îl îndulcesc.

– De unde îl ai?

– De la comandant. A lăsat o cutie în cămara sa atunci când a plecat. Am spus că nu se supără dacă o folosim şi noi. Ei bine?

– Ce?

– Ai de gând să îmi spui şi mie? Sau… toată teoria pe care mi-ai ţinut-o mai devreme în faţa unui puşti a fost vorbă goală?

– De ce am venit aici? Asta vrei să ştii?

– Da… sunt curios. Dintre toţi de aici mi se pare că eşti cea mai interesantă persoană. Aş vrea să fiu câteodată tu. Te rog…

– Am venit aici datorită alegerilor pe care le-am făcut.

– Cu ţoii am făcut alegeri care ne-au adus aici. Se numesc contracte de angajare.

– Nu e vorba de asta… alegerile mele au fost făcute până la contract. El nu a fost altceva decât o… sub-alegere? E bine dacă spun aşa? Un subcapitol în alegerile mele. Pentru ce am venit aici? Un test. Cât de mult pot supravieţui la limita dintre a nu mai avea niciun alt motiv să trăiesc şi a trăi cu moartea lângă mine.

**

– Motivul pentru care am ajuns aici a fost faptul că am înnebunit. În momentul în care tot ce am avut mai scump pe lume s-a pierdut, m-am simţit ca un condamnat la moarte care tocmai şi-a primit pedeapsa, numai că singurul lucru care a fost retezat, nu mi-a fost capul, ci sufletul. Acasă, am avut o soţie pe care o iubeam, am avut o fiică pe care o considerăm mai presus de orice, deşi fusesem învăţat încă de mic să nu pun nimic mai sus de divin. Ei bine, cred că a fost singura porunca pe care am încălcat-o. Era preot atunci, trăiam în relaţie cu Dumnezeu atunci, mediator între cer şi pământ şi mă consideram binecuvântat. Nu credeam că El poate fi gelos, chiar dacă spune asta prin gura proorocilor săi. Şi totuşi, El mi le-a luat. Era imediat după ce ţara mea se cufundase într-o perioadă de criză, totul era îmbrăcat în haos, asasinate asupra unor oameni importanţi. Şi apoi a venit boala. Fusesem toată ziua plecat la câmp, începuse treieratul grâului şi trebuia să am grijă de oamenii pe care îi tocmisem pe parcela mea. Plecasem de dimineaţă de acasă. O sărutasem pe frunte că de obicei şi i-am spus că o să mă întorc pe la prânz să mai iau câte ceva pentru muncitori. Îi plăteam însă le dădeam şi câte ceva de mâncare. Nu eram doar un patron, aveam nevoie de ajutorul lor şi ei mi-l dădeau bucuroşi, chiar dacă munciseră până atunci pe pământurile boierului iar recoltate lor încă stăteau pe câmp gata să se strice. Ţin minte din ziua aceea că era foarte cald şi că maşina care se ocupă cu baloţii de paie trebuia să se oprească din două în două ore ca să se răcească. Am hotărât într-o pauză să mă întorc acasă să mai iau câte o sticlă de vin ca să cinstesc oamenii după ce vor termina. Îmi aduc aminte doar cum am ajuns şi am coborât în beci. Mi se părea cumva ciudat că ea nu mi-a mai sărit să mă întâmpine căci ştia că eram grăbit. Am urcat treptele din beci înspre suprafaţă şi atunci am văzut-o. Stătea în pragul casei. Era palidă ca şi cum ar fi fost moartă. A făcut doi paşi înspre mine şi s-a prăbuşit. Fetiţa, care avea abia un an şi 2 luni, a începu să plângă din leagăn. Mama ei a murit peste o săptămână. A continuat să scuipe sânge. Fata a urmat-o la nici 4 zile. A refuzat să mănânce. M-am rugat pentru viaţa lor, m-am rugat să le lase, însă nu am fost ascultat. L-am dus pe amândouă la cimitir şi le-am culcat în acelaşi pat. Pe când se bătea şi ultimul cui în capacul sicriului fiicei mele, mi-am dat seama. Le luase pentru că le iubeam mai mult ca pe El. Se aştepta să mă întorc la el, că Iov… însă eu nu eram aşa. Şi atunci am abandonat totul în disperare. L-am părăsit. Şi am început să trăiesc ca un mort printre cei vii, singura diferenţa era că eu nu aveam un mormânt. Am fugit de lume, m-am ascuns prin codrii, am vrut să fiu lăsat singur, iar în sihăstria mea mă lăsam asaltat de durere căci îmi plăcea gustul ei amărui. Şi apoi am început să mă liniştesc. Am văzut singurătatea şi cochilia pe care mi-o creasem în jurul meu şi din nou am început să plâng. Nu aveam niciun rost acum aici. Lipsit de iubire, atât pământească cât şi divină, eram în propriul meu deşert din care nu mai găseam ieşire. Ar fi fost una şi aş fi încercat-o, ca un act suprem de rebeliune împotriva Lui, dacă nu ar fi fost visele. O vedeam stând aici în deşert, într-o oază că cea de lângă fort, o ţinea pe fetiţa noastră în braţe şi se uită la mine cu ochi plânşi. Plângea pentru mine. În fiecare noapte, aceeaşi imagine. Asta m-a ţinut să nu îmi iau singur zilele. Am căutat pustiuri apropiate de mine, însă şi acolo ea plângea. Aşa că am semnat un contract atunci când am dat peste un ofiţer francez. Şi iată-mă aici. Din momentul în care am păşit pe nisipul ăsta şi ea a încetat să mai plângă. O mai văd o dată la câteva nopţi, cu ochii roşii şi tristă, însă nu mai plânge. Poate că în mijlocul războiului îmi voi găsi poarta care să mă aducă lângă ea.

Post Your Thoughts