Final

In timp ce dedesubtul lui, vidul spatiului se casca rece si intunecat, cu ultima stea cunoscuta stingandu-se undeva in urma, la mii de ani lumina,el a putut sa simta pentru prima oara ceea ce inseamna frica. Cea adevarata.

Distincta de celelalte senzatii pe care corpul de tectoplast al navei le trimitea constant catre cortexul lui, frica era vie. Avea o raceala diferita de cea a lipsei de caldura solara pe care invelisul exteriorul o simtea, milioanele de grade sub zero nu reprezentau decat un solz microscopic din pielea creaturii care ii dadea tarcoale. Presiunea pe care vidul o exercita sub puterea motoarelor, greutatea ei, parea mana unui copil pe langa stransoarea care ii oprise inima. Iar soaptele fricii… nava inca putea auzi ultimele murmure ale corpurilor ceresti pe langa care trecuse cu milioane de ani in urma, pulsatii de stele ce mureau, trepidatii ale sufletelor incuiate in piatra si magma a unor planete sterpe. Dar moartea din ele nu se putea compara cu temerile care ii loveau mintea, mereu si mereu si mereu…

Teama de nebunie, teama de goliciune, teama de esec, teama de dezamagire, teama de singuratate.

Candva…

Ea l-a cunoscut. I-a putut citi sufletul incat sa stie cand sa intervina si sa-l salveze din furtuna mintii sale. Iar palma ei mica i-a cautat degetele lui si le-a strans, carnea soptind carnii „Sunt aici”. Alungand, exorcizand demonii cuibariti pe crestetul lui. Salvandu-l.

Acum…

Nu mai existau maini care sa-l tina, doar intunericul marginii universului… si vidul.

El era conchistadorul care trebuia sa mearga mai departe

Post Your Thoughts