Fenomen de ceață în deșert

O vreme de rahat, îi trece prin minte lui Marcel atunci când ceaţa începe să-l înconjoare din ce în ce mai mult încât îi face aproape imposibilă orice scurtare atentă a orizontului după semne cum că armistiţiul oferit de sol ar putea fi încălcat. Cine a mai văzut că în deşert, în miezul zilei, pe o căldură atât de puternică încât transpirau până şi zidurile, s-ar putea forma ceaţă. Şi chiar de ar fi posibil, să se formeze o ceată atât de păcătoasă, de gata să îţi intră în ochi şi încăpăţânată încât să-i reziste soarelui. Şi te mai miri şi de unde a mai apărut, că doar nu există atât apa aici. O vreme cu totul şi cu totul păcătoasă. Marcel îşi strânge mai bine arma la umăr şi aşteaptă încordat. Poate că ceaţa asta nu-i altceva decât un truc de-al araboilor… vreo vrajă de beduini şi se vor trezi cât ai zice peşte înconjuraţi şi cu lama săbiilor vârâte în gât. Nici măcar nu vor putea să vadă unde trag în ritmul ăsta. Dacă într-adevăr au de gând să respecte ce au zis şi vor ataca abia la prânz iar ceata nu se va ridica până atunci, nici Luca nu va fi în stare să nimerească batoanele de dinamită îngropate. Poate ar fi mai bine să se retragă înăuntru la primul semn al atacului, să stea în mijlocul curţii la adăpostul mitralierei şi să tragă în orice nenorocit care ar îndrăzni să treacă de poartă. Căci, în cele din urmă tot vor reuşi să o spargă şi atunci…

Din curte se aude o trompetă. Un sunet scurt. Dar clar, la care Marcel tresară. Nu a mai auzit o trompetă între ziduri de la plecarea celorlalţi. Şi totuşi acum câteva clipe ea s-a auzit din nou. Poate că s-a înşelat, poate că nu a fost decât în mintea lui. Însă sunetul se aude din nou, de data aşa puţin mai lung. Doar cu o secundă sau chiar mai puţin, căci imediat se gâtuie. De parcă, Marcel ar fi într-un tren şi ar trece în viteză pe lângă Bazil sau Conte care ar cânta la trompetă. Poate că nu e decât obosit. Se uită înspre Bazil în partea cealaltă şi îl vede şi pe al concentrat asupra orizontului. Nu, el nu ar fi avut timp de jucat farse. Se întoarce să se uite înspre curte, însă curtea e goală. Numai mitralieră se mai distinge din locul ei, cu încărcătorul că o tobă. A fost fie închipuirea lui, fie Contele şi acum se mai ţine de glume şi încearcă să dea uitării ce s-a întâmplat aseară. Slabe şanse.

Luca îi apare din spate iar Marcel tresare din nou. E prea încordat. Se uită puţin la el si apoi îşi dă seama că nu ar fi fost în stare să fie în spatele farsei muzicale. Nu ar glumi, nu l-a văzut niciodată, de când au ajuns aici, să glumească. Luca se aşează în stânga băiatului şi de data nu el e cel vinovat de sunetele care vin dintre ziduri. Ţipete. Vocea sergentului. Da, acum Marcel o recunoaşte, a tot auzit-o în ultima lună răcnind la el în timpul instrucţiilor aşa că o poate deosebi. Vocea sergentului şi paşi de marş, paşi cadenţaţi, mici tunete. Marcel se întoarce să se uite în spate sperând că de data asta să vadă curtea forfotind şi pregătindu-se de atac însă nu sunt decât sunetele. Nimic. Absolut nimic, iar nisipul pare că nici nu se mişca deşi peste el se calcă, se tropăie, se zdrobesc picioarele încălţate cu ghete. O armată de sunete mărşăluieşte şi tipa, se agită, râde, cânta în faţa ochilor pustiului care devine din ce în ce mai palid la faţă. Cum să nu înnebuneşti. Totul se opreşte la fel de brusc că şi cum a început. Contele iese din dormitoare şi trânteşte uşa în urma sa. Singurul sunet din tot deşertul.

Abia a aţipit, deşi e prea mult spus şi asta. A încercat să închidă ochii însă îi tot ţiuie urechile, un sunet enervant, ascuţit şi oricât ar încerca să scape de el, oricât ar încerca să îşi pune pe cap perna (se sufocă însă), oricât ar încerca să îşi pună mâinile în urechi tot nu poate scăpa de el. Ce dracu, se gândeşte Contele, doar nu am îmbătrânit chiar atât de mult încât… mmm şi aşa stric o oră de repaos.

Se ridică în capul oaselor pe marginea patului şi îşi scoate o ţigară pe care o duce la buze. O aprinde cu un pai de chibrit şi trage un fum sănătos. Se abţine să îl dea afară până ce nu da drumul la gramofon. Una din plăcerile de a fi singuri fără comandant. Pune un disc. O arie de operă. „Rigoletto”. „La Donna e mobile.” De undeva de afară, o cucuvea strica însă linia melodică. Bazil, Bazil, îţi arde de glume? Îşi spune Contele în sine. Cine a mai întâlnit o cucuvea în mijlocul pustiului. Însă ea nu se opreşte, deşi îi este pusă în discuţie tocmai existenta. Cântă a doua oară. Şi tocmai pentru a-şi întări prezenta şi realitatea, cânta şi a treia oară. Iar Contele izbucneşte într-o tuse puternică plină de lacrimi din care abia de se poate opri, jos la podea. Cu fiecare tuse, de pe disc, el îşi aude numele „Erich… Erich… Erich…”

Păleşte la faţă, picioarele îi sunt retezate şi simte cum vezica deja îl lasă şi se pregăteşte să se scurgă, călduţă pe picior. Se repede la disc, îl înşfăcă şi îl trânteşte pe podea. Îl sparge în câteva bucăţi pe care continua să calce cu călcâiul. Vrea să le pulverizeze şi să facă vocea să tacă. Însă ea, de undeva din colţuri, de undeva de sub paturi, de undeva de pe masă, de peste tot din cameră, din capul său, îl caută acum „Erich? Erich? Erich?” Până ce el se ridică de jos, cu plămânii toţi un foc şi cu ochii în lacrimi, apuca de clanţa şi iese afară unde totul e liniştit. E liniştit şi plin de o ceaţă care se scurge din toate colţurile şi care pătrunde peste tot. Nepăsătoare, calmă, ca un adevărat stăpân.

Post Your Thoughts