Oamenii sunt atât de fascinanţi încât până şi băieţeii de lemn vor să îşi schimbe natură pentru un strop de realitate. Însă merită ca să devii om un asemenea sacrificiu ?

I.

Comisia era destul de nerăbdătoare. Investiseră prea mulţi bani şi prea mult timp într-un proiect care părea că stă pe marginea unei prăpăstii, gata să se prăbuşească în inutilitate luând cu el resursele atât de preţuite de ei. Oare cine fusese de acord cu toată tărăşenia asta?

Ar fi constituit un avantaj să ai o asemenea minte ca strateg. Armatele inamice ar fi fost înfrânte cu uşurinţă de un general capabil să fie pe zeci de câmpuri de bătălie deodată, capabil să dea zeci de ordine simultan, capabil să anticipeze ideile altor generali cu uşurinţa cu care un copil ridică o frunză de jos. Ar fi constituit un avantaj doar dacă ar fi reuşit să-l facă să funcţioneze. Deja întârziaseră peste termenul limită, mai existau unele voci în Comisie, temătorii, oamenii de acţiune care mai întâi loveau şi apoi se preocupau cu gânditul, care doreau terminarea tuturor activităţilor, lichidarea celor care au lucrat şi închiderea rezultatelor undeva departe, în subsolurile unui buncăr pierdut prin munţi.

Atunci când a intrat, rezultatul celor 2 ani de muncă, era ascuns privirilor de o bucată de pânză. Profesorul care se ocupa de proiect, şeful departamentului de cercetare, începuse să îşi ţină discursul obişnuit cu privire la avantajele „copilului” său, discurs cu care deja era toată lumea obişnuită, discurs întrerupt fără nicio parare de rău de către preşedintele Comisiei. Merge sau nu ? Avantajele le erau cunoscute încă de la început şi le erau reamintite la fiecare întâlnire bianuală. Acum când cauza lor avea nevoie de „el” singura lor întrebare era doar asta. Merge sau nu?

Pentru un moment liniştea a continuat să fie stăpână în sală. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva. În cele din urmă , bărbatul în halat alb a apucat bucata de pânză ce îi învelea creaţia şi a dat-o deoparte. O adunătură neuniformă de cabluri, cipuri şi câteva lămpi, o masă destul de mare de plastic, cupru şi siliciu, băgată sub protecţia unui recipient de plasticrom plin de lichid de răcire. El era salvarea lor, de fapt mai mult de atât. Era armă perfectă. Un singur lucru stătea împotriva Comisiei şi a dorinţei sale de a-l folosi imediat. Comandantul lor perfect, cel care ar fi trebuit să asculte ordine şi să comande la rândul său fără refuz, nu era altceva decât un bebeluş.

Post Your Thoughts