Răzbunarea mea era prostească, un fel de luptă cu morile de vânt, Cybele m-a învăţat. În avântul meu credeam că pot doborî cu uşurinţă, întocmai cum aş fi călcat peste un muşuroi de furnici, ceea ce susţinea întreaga lume. Credeam că pot doborî o societate. Şi apoi ce ar fi urmat? Nu aş fi fost cu nimic mai presus decât ucigaşii mei.

În schimb trebuia să învăţ cum să devin mai bun ca ei iar pe tatăl meu trebuia să îl fac să mă recunoască în faţa tuturor celorlalţi Aristocraţi, astfel primindu-i binecuvântarea, să o fac pe Hera să îşi abandoneze toate planurile ce se refereau la mine. Eram disperat căci tot ce visasem până atunci se dovedise a fi un biet castel din cărţi de joc.

Tot Cybele veni cu soluţia. Trebuia să cobor în Infern şi să îmi aduc mama de acolo, să o port cu mine în faţa lui Zeus căci, morţii nu pot minţi.

Indiferent dacă aveam să trăiesc sau nu, m-am pregătit să cobor în Gropile Lui Hades şi să îi bat la porţile. Acolo, înconjurat de tuburi de hrană, l-am găsit pe Protectorul Morţii Mari. Şi l-am rugat să mă asculte, căci îi eram nepot, acelaşi sânge curgându-ne prin vine. I-am spus:

– O frate al tatălui meu, ascultă-mi rugăciunea şi îndurate de mine! Îmi cunoşti povestea şi îmi ştii durerile. Fii bun cu mine şi îndură-te de un biet orfan. Dă-mi trupul mamei mele, dă-i înapoi memoria şi lasă-mă să o iau cu mine sus pe Dealuri şi să o aduc drept martor în judecata mea.

Hades îşi lăsă capul în jos şi îşi închise ochii. Cu o bătaie din Bastonul său porunci ca să i se aducă o Cadă. Încet, din mâlul gălbui, din supa de oase şi carne, o mână apăru. Semele. Am luat trupul rece al mamei mele în braţe, l-am îmbrăcat în haine de mătase şi am plecat spre noua noastră casă.

Post Your Thoughts