Îi este cald, destul de cald încât somnul liniştit să dispară lăsându-şi locul unui coşmar. Pe fruntea să cresc broboane uriaşe de sudoare care se scurg încet de-a lungul tâmplelor pierzându-se în barbă deasă. Până şi fotoliul de sub el geme, de parcă ar vrea să îşi compătimească „stăpânul”: „Da, te înţeleg cum te simţi…”. Ceva i se arătă în vis, ceva teribil căci printre sforăituri murmură „Lasă-mă, lasă-mă în pace: şi da încet din mâini, o mişcare diferită de tremuratul care punea stăpânire pe el în mod obişnuit. Acum pare că ar vrea să îndepărteze ceva. Îşi scapă bastonul pe podeaua de ciment însă sunetul făcut de acesta nu-l deranjează. În somn îşi prinde umărul şi scoate un geamăt care o face pe femeia ce gătea în interior să lase pentru câteva clipe lingură mare de lemn în oală în care varză şi ciolanul se transformau în prânz şi cina, doar ca să vină până în pragul uşii ca să-l verifice. Observă pătura care a alunecat de pe picioarele bătrânului însă oricât ar vrea ea să o ridice, ca să nu se murdărească, ca să-l învelească pentru că soarele cald de amiază începe să se piardă în spatele viei de pe deal, îi este frică să nu cumva să-l trezească. A mai făcut asta cu mulţi ani în urmă, pe când erau proaspăt căsătoriţi, iar atunci el s-a trezit şi a strigat numele unor bărbaţi de care ea nu auzise niciodată, probabil băbăti cu care el fusese prieten atunci.. demult… acolo. Le-a strigat numele şi tremura tare şi nici măcar îmbrăţişarea ei, sărutările ei pe tâmple, pe ochi, nici măcar şoaptele ei rostite deasupra pieptului său nu îi putuseră liniştii cursă nebună a inimii. În noaptea aceea crezuse că din cauza muncii la care era supusă, inima soţului ei îşi va lua pur şi simplu lumea în cap şi îl va părăsi. Crezuse că o va vedea ieşind pur şi simplu pe gură cu un mic bagaj în mână, spunând a s-a săturat. Tot atunci a şi plâns. Cu lacrimi mari, roşiatice. Ea a tăcut, ştia că ceva se întâmplase cu el, ceva ce nimeni nu fusese în stare să explice. Doar babele satului, Ţiganca şi Brutăreasă, când i-au dat în cărţi au putut să-i spună că soţul ei venise dintr-un loc de unde nimeni nu se mai poate întoarce. Ea avea 15 ani iar el era mai mare cu un an. Se iubeau, încă din duminica Târgului de Sfânta Marie, când schimbaseră un sărut pe o coroniţă de busuioc şi iasomie. În seara aceea, cu puţin înainte să adoarmă în patul ei, îşi jurase să îi devină soţie într-o zi. Apoi el a plecat cu armata iar ea a rămas să îl aştepte. L-a plâns numai că el îi sărută fiecare lacrimă de pe obraji promiţându-i că totul va fi în regulă când se va întoarce. Va avea bani şi vor putea să aibe casa lor. Numai că el nu s-a mai întors. Nici măcar o foaie de hârtie. Doar că pur şi simplu, scrisorile sale s-au oprit. Când a apărut în sfârşit acasă… ei bine… ea nu se mai aştepta. Se împăcase cu gândul că el a dispărut şi aşa nu fusese nimic între ei decât o idilă de adolescenţi. S-a întors în primăvara lui 1917. A apărut într-o bună dimineaţă în mijlocul satului. Nu l-a recunoscut. Au trecut unul pe lângă celălalt. Ea îmbătrânise, el nu. Rămăsese tot pustiul de 16 ani care plecase de acasă. În cel mai straniu mod cu putinţă, peste el anii nu trecuseră deloc. Primise nişte acte, pe care mai târziu, la câteva luni după ce el a apărut din nou, ea a avut curajul să se uite peste, în care se dădea o explicaţie a stării lui. Fusese găsit în zona numită no-man’s-land dintre tranşeele franceze şi cele germane de undeva de lângă Somme. Fusese adus în spitalul de campanie şi tratat pentru o primă rană vizibilă, o plagă prin împuşcare ce aproape că îi sfârtecase umărul. Pierduse mult sânge şi a fost salvat doar pentru că era tânăr. Abia după ce şi-a revenit în crizele de febră şi a scăpat din zona complicaţiilor, medicii şi-au dat seama că tânărul suferă de ceva mai serios. Refuza să creadă în ce an este şi că acum nu se mai lupta nimeni cu algerienii ci cu germanii, că nu a venit din mijlocul unui fort pierdut pe undeva prin deşert ci că a fost adus din tranşee. Continuă să întrebe de 3 camarazi însă nimeni dintre supravieţuitorii companiei ce îşi avea locaţia în zona aceea nu şi-a amintit să fi auzit de el sau de numele rostite de el. Nu prea fuseseră mulţi supravieţuitori aşa că nu aveau de ce să dea crezare spuselor lor. Aşa că i-au semnat un certificat medical care l-a scutit pe veci de arme. I-au spus că are „şoc traumatic sever”. La 16 ani, pe un front în care speranţa de viaţă era de doar 30 de minute, la ce te puteai aştepta? Nu l-a întrebat niciodată despre trecut.

Se trezeşte singur şi o strigă:

– Titine?! Titine?! Eşti aici?

– Da dragul meu… stai liniştit.

– I-am visat din nou.

– Te cred…

– I-am visat, nu se putea să nu fie adevărat Khanjarul. I-am visat, pe Bazil, pe Conte şi pe Luca. Eram din nou pe patul de spital şi băieţii îmi stăteau la capătul celalt al patului. Bazil în dreapta şi Cotele în stânga iar Luca stătea undeva înspre hol, cu spatele la uşă. Şi era ceva dincolo de uşă…

– Hai, linişteşte-te.. îţi aduc un pahar cu lapte…

– Nu! Mai stai… mai stai cu mine… ai palmele calde…

– Bine…

– Deşi nu vedeam ce e dincolo de uşa ştiam că e ceva. I-am spus lui Luca să vină mai aproape însă mi-a făcut semn din cap că nu se poate. Avea uniformă veche şi era murdară de data asta, nu era o uniformă cum îi plăcea lui să le poarte. Şi se tot uita la ceas ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Şi deodată mi-a făcut semn cu mâna şi ceva… mă asculţi.. ceva l-a înşfăcat din întuneric şi l-a luat din cameră.

– Nu a fost decât un vis…

– Nu, nu-i adevărat… Contele a tresărit atunci când Luca a dispărut şi încercă să se ascundă. L-am văzut cum se băgă în pat cu mine, era un pat uriaş, cum se ascunde sub cearşafuri şi sub paturi şi cum plângea ca un copil. Însă a uitat să îşi tragă înăuntru piciorul şi acel ceva… era sub patul meu cred… l-a apucat de picior şi l-a tras pe uşă afară şi Contele plângea şi parcă îmi cerea să-l salvez. Numai Bazil era senin, curat la faţă… şi zâmbea. S-a aşezat pe marginea patului meu. Cu el acolo nu îmi era frică de întunericul de dincolo de uşă. Şi Bazil mirosea a busuioc… Bazil mirosea a basilic. Mi-a spus că i-am fost ca un fiu… şi că îi era dor de mine… mă crezi, Titine? Mă crezi că am fost acolo, nu-i aşa?

– Te cred… te cred dragul meu Marcel… dragul meu legionar…

Post Your Thoughts