Doisprezece ani am stat ascuns printre Orfane, mereu îngrămădit printre măruntaiele unui turn de ciment ce abia putea sta în picioare deasupra coşmeliilor.

Doisprezece ani am stat închis ca într-o cuşcă aurită însă în tot acest timp nu am făcut altceva decât să învăţ cum e să fii om. Am învăţat muzica, iar tâmplele mele au simtit căldura plăcerii. Am învăţat poezia metalului şi cum să combin tăria lamei cu flexibilitatea trupului meu. Am învăţat istoria tatălui meu şi nu visam decât că într-o zi să îi fiu alături şi să primesc ceea ce merit, recunoştinţa tatălui meu. Speranţe deşarte de copil. Dragostea nu avea ce căuta în mintea unui Aristocrat.

În noaptea când am înnebunit, am vărsat pentru prima dată sânge. Nu, nu sunt crud, doar că dreptatea pe care eu o împart are marginile mă ascuţite decât se aşteaptă. În noaptea când am înnebunit, casa mea a fost cuprinsă de un incendiu. Mi-am auzit surorile ţipând şi încercând să scape atunci când soldaţi cu un însemne în formă de păun, le-au intrat în dormitoare şi le-au dat foc. Am văzut pe cei pe care i-am considerat părinţi, pe cei care mă luaseră sub acoperişul lor, aruncaţi în containere. Şi am cedat. Ceva în mintea mea s-a rupt, un dig, un zid. Şi ce a ieşit afară durea, se învârtea într-una ca un titirez, vuia ca un roi de viespi şi în acelaşi timp plângea de mila celor pe care îi întâlneam. Croindu-mi drum spre stradă, am tăiat, am muşcat şi am zdrobit trupurile duşmanilor mei. În ninsoarea neagră a funinginii şi cu mirosul de ars în nări mi-am întors pumnul mic înspre palatele de pe deal şi am urlat, mai ascuţit decât lupii, lăsând abisul din mine să cânte blesteme.

Palma pe care Cybele mi-a dat-o, m-a trezit. Şi apoi mi-a deschis uşile ruginite ale casei sale în care bătrâna s-a chinuit să vindece otrava din sufletul meu.

Post Your Thoughts