Îşi dă seama că fredonează un cântecel, însă nu îşi mai aduce aminte de când îl cânta sau cu ce ocazie. S-a trezit pur şi simplu în mijlocul refrenului: „Fereşte-te de domnul cu un picior de cal/Chiar dacă-ţi da bineţe în vale la răscruce/Fereşte-te de mâna ce îţi intinde-un zar/Căci drept în fundul Iadului, întins ea te va duce.”, iar ceva din ultimele cuvinte îl răscoleşte puţin pe Conte. Poate că nu îi este decât dor de casă. În fond, cântecul acesta îi era mereu cântat de către doica în serile de iarnă. Ultima dată apucase să îl audă înainte să împlinească 16 ani. Ar fi vrut să îl audă şi atunci când a semnat actul care l-a trimis aici. Acum nu va mai apucă nici să vadă banii, nici ziua de mâine.

– Dragul meu Erich, în ce hal ai ajuns, nici să nu te mai recunosc. O voce puternică iese din ceaţă şi captează întreaga atenţie a curţii. Încet, urmând-o, dând deoparte, ca nişte voaluri de mătase ale unei concubine, un bărbat îşi face apariţia. Poartă haine simple, însă curate şi elegante iar singurul semn distinctiv îi stă în mâna dreaptă. Un baston cu o măciulie de cristal pe care se sprijină. Are un chip plăcut la înfăţişare şi dacă ar fi fost lângă Conte cu câteva luni înainte ca el să se înscrie în Legiune, cine i-ar fi întâlnit i-ar fi crezut fraţi.

– Haide dragul meu, ce te uiţi aşa mirat la mine de pară nu m-ai mai văzut până acum? Bine, recunosc, de văzut nu m-ai mai văzut, e adevărat, însă eu am fost mereu lângă tine atunci când mă chemai şi nu de puţine ori te-am ajutat în situaţii… hai să le spunem dificile. Şi eu care te credeam puţin mai perspicace.

– Cine?… Cine eşti dumneata? Cum de ai pătruns în fort? Nu te apropia! Nu veni mai aproape cu nici măcar un pas! Să ştii că trag! Trag! Stai pe loc!

– Vai, vai vai, oaspetele mitralie cuvintele unul după altul, dându-şi ochii peste cap într-o manieră destul de comică, ca un actor de vodevil. Erich dragule, sunt eu… Uite, să-ţi dau cartea mea de vizită, poate aşa îţi mai aminteşti. Bărbatul baga mâna în buzunarul de la piept şi apoi întinde palma înspre Conte care acum s-a ridică peste baricadă, curios fiind să-l vadă mai bine, pe bărbat. Deschide palmă şi din ea răsare o broască. Una verde, plină de bube şi pustule. Îi prinde privirea Contelui în ochii ei mari şi bulbucaţi însă, înainte să se întoarcă înspre el şi să orăcăie, străinul strânge palmă la loc.

– Îmi cer scuze… o altfel de carte de vizită. Acum e bine însă. Deschide palma din nou şi singura foiţa de carton din ea, zboară purtată de o adiere de vânt până sub nasul Contelui. Acesta o ridică şi citeşte;

– SaseSase?

– Da, sau PatruTrei, cu ambele nume mă chemai lângă tine în nopţile pe care ţi le petreceai la masa de zaruri.

– E totul o glumă… nu pot să cred asta…

– De ce să fie o glumă? Gluma eşti tu imbecilule, gluma e tot ce speri tu după ce scapi de aici, dacă mai scapi. Străinul e vizibil deranjat de faptul că soldatul şi-a permis să îi pună în discuţie credibilitatea numelor sale. Gluma e averea aia la care tot visezi, continuă el. Şti ce s-a întâmplat? Moşul ăla s-a prăpădit înainte să spună cuiva unde ţi-a ascuns partea ta de testament. E numai foaia ta de hârtie şi atât. Fiul lui, „norocosul” al cărui loc l-ai luat pe gratis în calvarul ăsta, a suferit o revelaţie bruscă şi a împărţit toţi banii în acte de caritate iar el s-a retras într-o mănăstire. Auzi la el, pe ce i-a irosit. Pe nişte burţi goale. Cine e glumă acum?

– De ce te-aş crede? Aceste cuvinte par să aibă un efect asupra străinului, căci acesta se potoleşte imediat din discursul său înflăcărat şi începe să zâmbească.

– Chiar aşa, de ce? Dragu meu, ne cunoaştem prea bine că se ne putem da seama când suntem minţiţi. Hai săi spunem un talent căpătat la poker, nu-i aşa? Vreau doar să te uiţi în sufletul tău şi să te gândeşti bine la ce ţi-am spus. Vei vedea dacă mint sau nu.

Pentru o clipă Contele închise ochii, de parcă nu ar fi vrut să mai aibă de-a face cu lumea care îl înconjura, de parcă asta ar fi împiedicat cumva veninul fricii să-i invadeze mintea. Celălalt avea dreptate, o simţise şi el mai de mult, simţise că fusese abandonat aici, însă gândurile de felul acesta erau imediat aruncate. Şi acum uite şi confirmarea.

În timpul acesta, străinul se apucă să facă un pas în faţă şi apoi încă unul, se plimbă de colo colo prin fort şi comentează către un partener invizibil inutilitatea pietrei. Abia acum Contele îi observă mersul şchiopătat şi piciorul drept cu o uşoară diformitate.

– Ei, ce zici?

– Păi…

– Erich, tu eşti un om al banului. Eţi un om practic, căci el e singură piesă din întreaga maşinărie a lumii care o poate face să meargă. A fost şi va rămâne ca o cheie. Înţeleg de ce ai semnat ce ai semnat şi sincer, când am aflat şi eu vestea mi-a părut rău pentru tine. Că te sacrifici degeaba. Aşa că, dragul meu prieten, am venit aici ca să te ajut. Căci oare la ce sunt buni prietenii, dacă nu la asta…

– Să mă ajuţi?

– Da dragule… am venit să îţi aduc un bilet de ieşire din văgăuna asta. Dar pentru el, dacă tot un pariu te-a adus aici, va trebui să te joci cu mine.

– Joc?

– Un mic, nou pariu… dacă nu vrei, nu vrei, e totul în regulă cu mine. Doar că cei de afară au ajuns la porţi, fitilul va fi aprins în câteva clipe, eşti sigur că vrei să rămâi aici?

– Orice, joc orice!

– Asta îmi place la tine Erich! Hahaha, râse bărbatul cu baston de cristal, iar odată cu el râse şi ceaţă. Uite dragul meu, îţi ofer o monedă. E una simplă, de aur. Dacă vei ghici pe ce parte va cădea în nisip, te voi lua de aici şi îţi voi da ce ţi se cuvine. Vei avea averea pe care o meriţi, asta îţi promit. Dacă nu vei ghici, ei bine, te voi lua cu mine… dar nu într-un loc bun. Ce zici? Eşti gata?

– Da!

– Ce alegi?

– Pajură!

– Ei bine… şi banul de aur ţâşni înspre soare. Contelui i se păru că durează o veşnicie până ce acesta ajunge din nou înspre patul de ţărână. Vroia să scape cu orice preţ de aici şi nu îi părea rău că îi lăsă în urmă pe ceilalţi. Se mai întâmpla că uneori să obţii un târg bun şi nu vrei să-l strici, aducându-ţi şi prietenii. O rotire, două, trei, continua Erich să îi numere banului, când observă că de fapt, printre rotiri, aceeaşi faţa i se arată. Banul nu avea nicio pajură. Se albeşte la faţă şi simte o lovitură ca de ciocan în ceafă, cade în genunchi înaintea banului şi realizează că a făcut încă o alegerea greşită. Însă e prea târziu, bucată de aur râde acum în soare, la propriu căci chipul desenat pe el e al unui demon surprins râzând cu gura până la urechi.

– Ei bine dragul meu Erich, niciodată nu ai avut noroc.

– Nuu! Ţipă Contele şi se repede flămând asupra banului pe care îl apucă de jos şi îl băga în gură. Îl înghite. Acum străinul nu mai are nici dovadă. Îşi scoate pistolul de la brâu şi trage înspre acela. O gaură îi apare în locul ochiului stânga şi sângele i se scurge de acolo, numai că şchiopul nu moare. Imediat Erich simte un gust ciudat în gură. I s-a făcut rău, simte cum stomacul i s-a răzvrătit şi vrea acum să iasă afară. Simte cum i se ridică un nod uriaş în piept şi pe gât şi tuşeşte afară un ban, identic cu cel înghiţit. Însă durerea nu se potoleşte şi nici banii, care i se înghesuie acum în gât şi în gură, gata să îl sufoce. E din nou în genunchi, acum vomitând aur, îşi baga degetele în gură doar doar ar putea să scape de mai mult dintr-o singură dată, însă în cele din urmă aerul dispare din plămânii săi. Ultima imagine pe care o vede e cea a picioarelor străinului. Un picior normal, o copită de cal şi vârful bastonului.

– De ce aleg cu toţii calea cea mai grea?

Post Your Thoughts