Nici măcar nu a băgat de seamă cum de a apărut în spatele lui. Se uita la rata de creştere şi la rata de radiaţii pe care o absorbea grâul verde, când a putut să observe în ecran figura unei femei străine care se uita la el. S-a speriat bineînţeles, când s-a ridicat de pe scaun şi-a lovit genunchii ( mereu a spus că are picioarele prea lungi ) de marginea mesei , răsturnând câteva eprubete goale din stativ şi făcând ecranul să tremure.

– Dumnezeule … m-aţi speriat. Nu v-am auzit intrând . De fapt nici măcar nu aşteptam musafiri. Probabil că îl căutaţi pe doctorul Lem , atunci aţi greşit camera, laboratorul acesta e al meu şi nici măcar nu mă ocup de aceleaşi chestii ca încuiatul acela … pentru câteva clipe i s-a părut că femeia din faţa lui nu-l înţelege iar vocea aceea din cap care îi spusese mai devreme că a uitat să vorbească, s-a făcut din nou auzită. Dacă femeia nu era altceva decât o plăsmuire a imaginaţiei sale ? Părea reală însă…

– Nu, nu am greşit camera … am venit după tine, David.

– Mă tem că nu înţeleg…

– Am spus că am venit după tine, doctorul Lem e dus de mult … Nu am făcut nicio greşeală şi cel puţin, în privinţa mea, nici tu nu ai greşit. Nu sunt o plăsmuire a imaginaţiei tale. Sunt la fel de reală ca şi locul unde te afli, reală ca şi tine, deşi cu privire la propria ta persoană , e destul de dificil de precizat cât aparţine realităţii pe care tu o cunoşteai. Am venit să te iau …

– Să mă luaţi ? Îmi pare rău, contractul cu …

– Cu ?

– Am încheiat un contract cu o companie de cercetări pe o durată de… de câţiva ani, îmi pare rău că nu îl am acum cu mine să îl prezint ca dovadă. Trebuia să fiu anunţat de cineva că perioada contractuală a expirat, nu îmi voi da locul primului venit. Am muncit ….

– Dar nici nu ţi-l vreau … Am venit să te iau … dar cred că încă nu ţi-ai dat seama unde te afli sau de ce eşti aici .

– Domnişoară…

– Doamnă…

– Doamnă, îmi provocaţi râsul… cred că totul nu e altceva decât o farsă imensă a colegului meu . L-am ştiut mereu drept un glumeţ fără pereche. Deşi încă nu îmi dau seama cum cineva ar putea veni pe staţie fără să fie anunţat sau cum de s-a putut pătrunde în camera mea atât de uşor. Probabil că dumneavoastră nu sunteţi altceva decât o hologramă bine realizată , cu o serie de întrebări şi răspunsuri bine stabilite la anumite reacţii emoţionale ale mele. Sau mai rău, dumneavoastră nu sunteţi altceva decât un vis , deşi mi-aţi spus contrariul fără să o şi dovediţi, caz în care singurătatea şi spaţiul şi-au spus în final ultimul cuvânt , caz în care mie nu-mi rămâne altceva decât să mă închid în sas şi să-mi dau drumul în spaţiu împreună cu gunoiul ce nu poate fi reciclat.

– Dă-mi mâna te rog … Ca să îţi dovedesc contrariul … David s-a supus. Şi-a lăsat mâna în palma caldă şi plină a femeii însă a fost prea târziu ca să şi-o retragă atunci când ea a prins-o ca într-o menghină şi cu o eprubetă căreia i-a spart gura, a crestat ambele mâini într-o linie continuă.

– Aţi înnebunit ?

– Fii fără grijă David… un vis nu ar sângera , spre deosebire de o persoană reală . Uită-te în ochii mei . Chiar nu mă recunoşti ? Chiar nu ştii unde te afli ? Chiar nu ştii de ce eşti aici ?

– Sunteţi nebună. Nu vă cunosc, nu v-am văzut în viaţa mea până în momentul în care aţi apărut în spatele meu. Sunt pe staţia de cercetare pentru a studia Cubul, unul din cei 12 oameni de ştiinţă care se află în permanenţă aici … Ce vreţi de la mine ?

– Eşti singur în primul rând. Însă nu eşti pe nicio staţie de cercetare iar Cubul … nu ai reuşit niciodată , de cât timp eşti aici , să îţi dai seama ce e cu el, nu-i aşa ?

– Avem mai multe ipoteze însă …

– Însă niciuna nu e bună… Uită-te la mâna. Cu frică, de parcă în momentul în care şi-ar fi mutat ochii , ea ar fi dispărut, David îşi ridică mâna mai aproape de ochi ca să o inspecteze. În locul în care ar fi trebuit să fie o dâră lungă de sânge şi carne goală care să ţipe de durere, pielea îi arăta proaspătă şi nouă.

– Cum ?

– Cum e posibilă o aşa regenerare ? Eşti doar real. Ai văzut sângele ţâşnind din amândoi, ai simţit căldura palmelor mele şi totuşi la amândoi rănile ni s-au vindecat complet.

– Mda…

– Ce zi e astăzi, cât este ceasul , care e ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti înainte să vii pe staţie ?

– Nu ştiu, mormăi David.

– Poftim ?

– Am spus că nu ştiu ! Nu mai sunt sigur de asta…

– Dragul meu David… şi totul e atât de simplu… Uită-te la mine … sunt eu , Attica, soţia ta …

-Attica ? Soţia …

-Da, motivul pentru care am venit aici, acum .. eşti mort .. şi a venit timpul ca tu să treci cu mine dincolo … ştiu că nu ai crezut niciodată însă acum …

– Doamnă , mă faceţi să râd … e o farsă nu-i aşa ? E totul o farsă !

– De ce nu îţi aduci aminte de nimic din trecutul tău ? De ce pare mereu aceeaşi zi , pe care o trăieşti în continuu , cu aceleaşi lucruri care se petrec, de ce timpul pare că nu mai există aici ? De când nu ai mai ieşit din camera asta ? Ce e dincolo de uşă ? Te provoc ! Te provoc să deschizi uşa şi să ieşi din cameră !

Post Your Thoughts