Eu sunt cel care a râs în faţa Morţii încă din pântecele maicii sale, eu sunt cel de care ar trebui să vă fie frică, răzbunarea mea e mult mai cruntă decât a Herei sau a lui Zeus căci bătrânii nu au niciun dram din nebunia şi din suferinţa mea. Tremuraţi căci nu se ştie când veţi primi paharul meu otrăvit.

Ca şi oraşul de la picioarele voastre, m-aţi urât de la început, dorindu-mi o Reciclare rapidă, ca pentru un cotor de măr putrezit sau un câine vagabond mort şi umflat de soare. Numai că Destinul mi-a zâmbit mie, iar vouă v-a întors spatele.

Conceput în mahalale îmi amintesc fiecare durere prin care a trecut mama mea. Îmi amintesc fiecare strigăt de neputinţă a femeii lăsate de izbelişte după o singură noapte. Căci Zeus nu căuta atunci decât o aventură, iar ce găsea printre Impuri, nu îi putea fi dat niciodată de Aristocraţii săi lipsiţi de viaţă. Bătaia unei inimi, căldură unui corp şi tremurul acela din climax…

Îmi amintesc de Hera căci i-am putut simţi veninul. O, cât de falsă e Aristocrata ce patrona familia! Oare aşa s-ar fi purtat şi cu o mamă din aceeaşi rasă cu ea? Cu siguranţă nu… Impurii nu erau buni de altceva decât ca muncitori şi sclavi. Un prunc ucis, nu era diferit faţă de un pisoi înecat.

Îmi amintesc de plânsul mamei mele, îmi amintesc gustul lacrimilor ei atunci când îşi rugă asasinul să aibe milă de pruncul nenăscut. Îmi amintesc gustul de sânge şi praf de puşcă, răceala ce mă cuprindea încetul cu încetul. Iar tatăl meu? Marele Zeus, stăpânul? Din milă cred, căci acesta a fost singurul său act de grijă părintească pe care mi l-a acordat vreodată, a binevoit să mă scoată înainte de vreme din ghearele morţii şi, plasându-mă într-o cuvă amniotică, a hotărât să mă ascundă. Singurul lucru pentru care astăzi nu îl judec. Atunci am murit prima dată.

Când mi s-a împlinit sorocul am fost scos afară, nu născut. Şi încredinţat lui Hermes, am fost purtat peste oraşul meu ca un pachet, expulzat, exilat, aruncat, în braţele Orfelinatelor, ca oricare alt bastard. Când mi-am confruntat tatăl mai târziu şi l-am întrebat de ce a făcut asta, mi-a zis că îi era teamă de soţia sa. Bătrân senil. El cu puterea a o mie să se teamă de gură şi pumnalul unei vipere. Dar, totul a fost spre bine. Când elicopterul de patrulă a lui Hermes m-a aruncat pe acoperişul lui Athamas şi Ino, ploaia acidă mi-a şoptit un secret, răzbunarea e mai dulce dacă e lăsată la dospit mai mult timp.

Post Your Thoughts