S-a trezit obosit şi tremurând de frig. Întunericul din cameră se pare că a venit însoţit de un prieten căci zăpuşeala de mai devreme s-a transformat acum în mici atingeri de gheaţă. S-a întors pe partea stângă şi s-a lipit de spatele ei cald, îmbrăţişând-o. Numără bătăile inimii care se simt atât de puternic în palma sa. Ştie că e aproape dimineaţa, că nu va mai dura mult şi soarele va fi sus iar el va trebui să plece din nou pe câmp, oamenii şi maşina de treierat îl aşteaptă. Chiar dacă ei s-au oferit să-l ajute. Şi e atât de obosit… Îl dor toate oasele, în special picioarele, de parcă ar fi mers încontinuu, de parcă ar fi urcat munţi în somn. De parcă ar fi mers în vise. Cuvântul îi opreşte respiraţia pentru o clipă, îi pune o piedică şi o ţine acolo în gât. Vise… a avut nişte vise destul de ciudate în noaptea asta. A visat un deşert. Îşi întrerupe şirul gândurilor atunci când ea se mişca în braţele lui. Probabil că a amorţit în somn şi se întoarce ca să îşi recapete simţirea în braţul pe care a dormit toată noaptea, aşa că acum o simte întorcându-se cu faţa în sus, lucru care o face mereu să respire zgomotos. I-a plăcut mereu să o asculte cum doarme, mai ales sforăitul acesta abia perceptibil care lui îi seamănă mai mult a pisică ce toarce. Pisica lui. Prin întuneric îi poate vedea porţiunea aceea de pe gât care pulsează şi dansează sub forţa unei vene şi a traheei, îi poate vedea pielea mişcându-se atât de încet şi misterios, ca un şarpe. Ea râde mereu atunci când el o sărută acolo şi oricât ar vrea să o sărute acum, va trebui să se abţină. În schimb se lipeşte mai bine de ea şi de şoldul ei. E atât de cald şi de bine sub plapumă.

– Ştii, astăzi soarele o să răsară mai târziu şi fetiţa doarme… ai vreme destulă să mai stai lângă mine.

– Bună dimineaţa… Ştiu. Însă tot va trebui să mă ridic din pat şi să mă duc la câmp. Probabil că unii dintre oameni, deja s-au rezit. Mai ales cei din căpăul celălalt al satului. Au şi înjugat boii. O să-i auzim din clipa în clipă cum trec pe drum, cu roţile lor bătrâne de când lumea, scârţâind, cu ale Sambotin şi Duman mugind a sete. Şi atunci eu o să spun, „Asta e dragă mea… a sunat ceasul. Datoria mă cheamă.”

– Ştiu… însă acum nu ai niciun motiv de grabă.

Oricât de mult îi place să audă invitaţia asta, totuşi se trezeşte. O sărută pe frunte tocmai când prima rază de soare răzbeşte în cameră. Sta puţin pe marginea patului, îşi aşează cămaşa mai bine pe el şi apoi se ridică. Sunetul oaselor trosnind îi acompaniază mişcarea.

– Sunt obosit… am avut un vis ciudat în noaptea asta.

– Despre?

– Ai să râzi, însă era vorba despre deşert. Eram într-un fort, îmbrăcat ca un soldat. Şi mai aerau trei bărbaţi cu mine, de fapt doi şi un copil. Cu puţin mai mare decât dascălul nostru. Cred că îmi erau prieteni, în vis râdeam împreună. Şi nu ştiu cum, visele sunt întotdeauna pline de neînţeles, de haos, m-am visat apoi cu sânge pe mâini iar la picioarele mele stăteau cei patru bărbaţi. Nu ştiu cum, parcă atacăm său.. nu… de fapt noi eram cei care apărau fortul acela. În fine un vis…

– Cum îi chemă?

– Pe cine? Pe ceilalţi? Nu ştiu, ţi-am zis… era prima dată când îi vedeam şi totuşi…

– Totuşi?

– Totuşi mi se păreau cunoscuţi.

– Vasile?

– Da?

– Vasile… copilă doarme, astăzi nu trebuie să te duci la câmp.

– Ce vrei să spui?

– Vasile, vino lângă mine… te rog… Lasă îmbrăcatul. Lasă treieratul, avem destul grâu în saci pe prispă… lasă totul, vino lângă mine.

– Ce s-a întâmplat? Ştii că nu pot… îţi arde de joacă?

– Vasile, vino.. vino în pat lângă mine.. mi-e frig… vino şi mă încălzeşte.. uite.. am mâinile, am picioarele atât de reci, mă dor de frig.

– Te simţi bine? Elena? Ce s-a întâmplat?

– Doar vino…

– Draga mea, eşti bine? O ia în braţe însă ce îmbrăţişează el acum nu e decât un cub de gheaţă.

– Vasile… dacă ţi-aş spune că visul a fost unul real?

– Poftim?

– Deşertul, fortul, bărbaţii.. totul a fost real. Ai fost acolo.

În liniştea care să aşternut din nou peste camera nu se aude decât respiraţia lui şi a ei. Atât. Îşi dă seama că ceva e în neregulă. Dacă zorii au ieşit, curtea ar fi trebuit să forfotească. De ce nu a auzit cocoşul cântând? De ce… de ce nu a auzit nimic trecând pe drum? De ce nu se aude nimic dinspre câinii de afară, porcul, calul? Îşi dă seama.

– Atunci? Înseamnă că am murit acolo?

– Da…

– Băiatul?

– El nu. Doar restul

– Unde sunt aici?

– Ei bine…

– De fapt, nu-mi spune. Nu mai contează. Sunt acasă.

Epilog

Deşertul despre care am vorbit în povestea mea, nu e un deşert pe care oricine l-ar putea identifica uşor pe o hartă. Sigur, am dat o grămadă de detalii geografice, vi l-am arătat. Însă pentru mine are o altă însemnătate.

Fiecare înţelege ce vrea din povestea mea, fiecare vede cu totul şi cu totul altceva în povestea celor patru soldaţi. Şi ca să lămuresc unul din înţelesurile ei vă spun că de fapt deşertul prezentat aici e un loc din interiorul fiecăruia. Există şi vor tot exista momente în viaţă în care veţi/vom fi nevoiţi să luaţi/luăm decizii. Atunci ar fi bine ca să avem un loc unde să ne retragem. Un deşert în inimă. Despre acest loc am vorbit, sau poate că mi-am vorbit, căci în primul rând povestea e scrisă pentru mine. Personajele şi-au căpătat un răspuns pe măsură dorinţelor lor.

Post Your Thoughts