David se ridică din scaunul în care vorbele iuţi şi tăioase ale femeii l-au înghesuit (vorbe care i-au scos la suprafaţă toate temerile pe care le înghiţise în ultima perioadă) şi se repezi spre uşă cu furie. Apăsă cu putere pe clanţa care o închidea ermetic, laboratorul trebuia să fie închis ermetic ( o amintire distanţă) şi o deschise larg. Aproape că îşi pierdu echilibrul când sub picioarele sale spaţiul întunecat îşi făcut apariţia. Singură, doar cabina sa în mijlocul unui ocean. Cubul se vedea undeva departe cu una din laturile sale îndreptată spre ferestrele laboratorului.

L-a început s-a ţinut strâns cu mâna de mâner, aşteptându-se că vidul să îl tragă afară. S-a aşteptat să fie sfărâmat de presiune sau axfisiat de lipsa de oxigen. Nimic din toate astea.

A intrat din nou în adăpostul său. De data asta femeia străină îl aştepta aşezată pe patul . A închis uşa, s-a prăbuşit în fund , cu capul în palme şi a început să plângă. Totul părea ca un vis urât, un vis ciudat. Îşi aminti că atunci când a luat ultimul somnifer visase. Părea şi acesta un vis influenţat, deşi nu era lipsit de logică să fie chiar unul, unul veridic. Apoi strălucirea cubului care pâlpâia la distanţă i-a captat atenţia. Ca un imens ecran de televizor care se aprinde şi pe care rulează un film ciudat. Viaţa cuiva . O persoană ce e străină deşi pare atât de cunoscută. Când Attica a început să-l lămurească, David deja începuse să îşi amintească.

Murise pe o staţie asemănătoare. Studiau o pitică roşie însă nu au băgat de seamă cantităţile de radiaţii necunoascute pe care aceasta le emana. Au murit cu toţii în somn sau la mesele de lucru. De aceea , ultimul lucru pe care l-au cunoscut le-a devenit „cameră de aşteptare” . Cubul nu era decât un mijloc prin care erau ajutaţi să realizeze ce li s-a întâmplat. Unii dintre cercetători trecuseră dincolo uşor, alţii, ca el, s-au lăsat prinşi .

– De ce asta ?

– De ce nu ? Pentru cineva care nu a crezut … e un mod mai plăcut de a face trecerea .

– Unde ?

– Către o altă viaţă.

– Tu ?

– Da, şi eu … la câţiva ani după tine, un accident de maşină stupid. Nu am încetat niciodată să sper să te mai văd . Aşa că uite-mă aici, gata să te primesc.

David se ridică de jos, îşi şterse ochii şi o îmbrăţişă pe Attica. Uitase cât de bine mirosea, uitase cum se simţea greutatea ei în braţele sale.

– Şi acum ce se va întâmpla ?

– Priveşte Cubul…

Acoperind lumina trimisă de o stea pitică roşie, un imens cub straniu îşi transmitea mesajele către fereastră unei cabine solitare din mijlocul spaţiului. Pe latura dinspre ferestre, doi tineri îşi zâmbeau şi râdeau cu poftă, fugărindu-se pe malul unui ocean care le stropea tălpile goale.

Post Your Thoughts