Pentru mama mea. Pentru mama mea, pentru tatăl meu, pentru Titine. Ştiu, ştiu, în momentul ăsta vă gândiţi cu toţii că povestea asta nu poate deveni şi mai copilăroasă decât dacă eu aş începe să plâng. Şi ştiţi ceva, simt lacrimile cum mi se adună în spatele pleoapelor, simt plânsul cum îmi vine pentru că voi nu ştiţi ce fel e acolo de unde vin eu.

Marcel începe să povestească, cuvintele ieşindu-i din gură întocmai ca un torent. Le scuipă afară, bucată cu bucată şi chiar dacă fata să roşie şi ochii roşii, îi întăresc şi mai tare figură de copil, niciun alt bărbat nu îndrăzneşte să îl oprească sau să-l ia în râs. Bazil sta în continuare cu privirea în pământ, cu coatele sprijinite pe genunchi, frământându-şi mâinile. Contele pare că s-a liniştit, cel puţin privirea cu care îi ţintuise pe toţi doar cu câteva clipe în urmă, a dispărut. Totuşi, e încă gata să tresară la orice sunet. Şi el s-a retras departe de grup şi stă singur la o a doua masă, în semiîntuneric. Luca îşi continuă curăţenia, însă trage cu urechea.

– Tu, Conte… ai avut toată viaţa ceea ce visai. Nu ai dus lipsă de nimic. Nu ştii cum se simte iarnă, atunci când fabrica se închide din cauza patronului care pleacă cu banii de pe vânzarea ei şi cu toate salariile oamenilor pe ultimele luni. Nu ţi-ai văzut tatăl băut, căzut în şanţ, ca un porc, mirosind a pişat şi rachiu! Nu i-ai văzut privirea înceţoşată! Nu te-ai prefăcut că totul e în regulă! Am lăsat şcoala din cauza sărăciei, de aceea acum nu ştiu să mă semnez. Ştii conte că până şi că măturător trebuie să fii în stare să te semnezi în zilele astea? Minunată societate… O semnătură ca să vinzi o sută de vieţi, o semnătură ca să deţii o viaţă. Întrebi de ce am venit aici? Simplu… pentru că, spre deosebire de tine, aici capăt o viaţă. Sigur… şi tu probabil că te vei lăuda lângă şemineu, în nopţile de iarnă, cu diversele tale campanii şi lucruri mărunte care te-au avansat… însă nu se compară cu ce voi primi eu. M-am înrolat în Legiune pentru că doar aşa Frânta mea mă putea răsplăti. Voi avea bani. Şi nimic nu îmi va mai lipsi de acum încolo. Dacă mă voi duce să mă angajez nu voi mai fi privit ca puştiul visător care nici măcar nu ştie să citească. De data asta voi fi un legionar. Şi voi putea ţinti mai sus decât am ţintit vreodată. Iubitul meu Conte, spui că nu ai ce căuta aici, că fortul nu e al tău. Ei bine, fortul, de bine de rău, e casa mea, e ţara mea. Eu voi lupta. Răsplata e atât de mare pentru mine.

– Marcel şi ce te faci dacă pieri aici, chiar merită dragul meu… băiatul meu.. chiar merită să-ţi dai viaţa pentru o slujbă mai bună? Şi ce te faci dacă şi aşa îţi vor fi visele călcate în picioare? Îi spune Contele din colţul său. De data asta fără o voce tremurătoare.

– Dacă pier aici… ei bine… statul le va asigura o pensie de urmaşi părinţilor mei. Cu mult mai mare decât orice alt venit pe care şi l-ar putea permite ei.

– Bani pe care tatăl tău să-i arunce în sunt atunci când rachiul iese din el…

– Poate…

– Eşti gata să mori pentru asta?

– E oricum un viitor mai bun decât oricare altul. Decar să mor flămând…

– Bine… te înţeleg băiatul meu… ai venit aici pentru un colţ de pâine.

– Nu, nu înţelegi! Nu e numai un colţ de pâine. Dacă voi trăi, voi fi un om nou, voi avea respect. Ştii cum te privesc oamenii atunci când te văd că un vagabond, umblând pe străzi cerşind? Mai rău că pe un câine. De un câine tot îşi fac milă şi se găseşte un om bun care să-i dea un os. Însă pe tine, îţi văd sute de boli în tine, fug, îşi acoperă nasurile să nu capete ceva, te scuipă, sau te amăgesc pentru un pol să faci un lucru josnic, ceva care îţi întoarce stomacul pe dos, crede-mă… sunt alei întunecate, case, unde până şi diavolii ar urla… şi apoi după ce ai făcut ce aveai de făcut, te privesc în faţă şi te scuipă. Eşti o râie… Ei bine, dacă mă voi întoarce, voi avea respect. Voi putea fi privit de la egal. Voi putea umbla cu capul sus, intra în orice birou şi voi cere, da, voi cere şi voi primi ce mi se cuvine! Cu banii pe 5 ani, îmi voi cumpăra croitoria mea. Şi pe Titine o voi angaja la mine. Şi mă voi căsători, iar tatăl ei îmi va spune, „Dragul meu Fiu” şi nu „Lepădătura şi bastard.” Căci voi fi făcut un sacrificiu pentru ţară! Şi cu toţii îşi iubesc ţara, sau se arăta a o iubi. Şi dacă voi muri, atunci mama mea va căpăta respectul ce mi se datora mie. Va putea merge la băcan sau la brutărie, va putea să intre în magazin iar vânzătorii să-i dea marfa cea bună, nu cartofii păliţi, sau pâinea veche, căci ea nu are bani… o, nu… îi vor spune „Poftiţi doamnă, vă rog, acceptaţi şi sticla asta de vin sau rotocoala asta de caşcaval, vă rog e din partea casei.”… iar apoi când va ieşi, femeile din magazin nu vor mai vorbi pe la spate ca „iată, a ieşit nebună” ci, „săraca femeie, a avut un fiu legionar care a murit în deşert, în Algeria”. Dragul meu Conte, iată pentru ce am venit în deşert. Să îmi caut… nu, să îmi câştig respectul… să îmi câştig viaţa de om… numele!

Linişte. Contele se ridică de la locul său, îl apucă pe Marcel de umeri. Însă băiatul nu tremura, sta şi îl înfrunta. Contele nu poate face altceva decât să îl împingă deoparte. Murmură „Eşti un prost…” şi iese în noapte. În urma sa, Bazil îi spune pustiului să nu mai plângă. Se ridică şi el şi pleacă după Conte afară.

Cap 6.

– Ce-ţi veni? După ce că suntem cu toţii în toată treaba asta… După toate câte ţi-a făcut puştiul… Ce ţi-a trebuit să-i spui ce i-ai spus?

– Lasă-mă în pace Bazil… te rog… pleacă. Du-te înăuntru.. vreau să fiu singur.

– Tot ce nu înţeleg e de ce naiba te agiţi atât… Am fost antrenaţi pentru asta încă de când am semnat contractul acela. Am fost însemnaţi în frunte cu pecetea morţii încă de când am acceptat uniforma asta. Şi ce vrei să faci acum? Ce vrei? Să laşi totul baltă? Ţi-e frică, nu-i aşa? Ştii… tuturor ne e frică aici, mai puţin lui Luca… el are o privire în ochi…

– Asta nu făcuse parte din pariu… nu trebuia să pier că o vită înghesuită într-un colţ al ţarcului. Trebuia să fie într-un atac glorios al unei redute sau ceva asemănător, conducând oameni în luptă… nu stând aici ca o ţintă uriaşă. Ştii puştiul a avut dreptate în tot ce a spus. Iar faptul că adevărul doare e… Are dreptate… Puştiul a avut dreptate în tot ce a spus. Mai ai o ţigară? În întuneric, Bazil îi întinde o foaie de hârtie şi îi toarnă puţin tutun în ea.

– Nu am la mine un chibrit, mi s-au consumat.

– Nu-i nicio problemă, am eu. Contele se căuta în buzunarul de la piept, însă nu găseşte nimic acolo. Apoi îşi atinge din greşeală buzunarul de la pantalon şi acolo simte cutia de carton. Îşi pune ţigara în colţul gurii şi îşi scoate un chibrit. Îi atinge gămălia de partea cutiei care o făcea să se aprindă însă se opreşte acolo.

– Doar pentru că a avut dreptate, mi-e milă de el. Da, nu am dus lipsă de nimic. Am fost unul din acei privilegiaţi, una din acele figuri care îşi astupau nasurile cu batiste parfumate doar ca să nu simtă duhoarea de sărăcie şi foame din cerşetorii care se indurau pe la porţile caselor. Da, am fost unul din acei patroni care au vândut zeci da fabrici sau au dat afară sute de oameni doar pentru că apăruseră alt fel de muncitori, mecanizaţi, care le puteau face munca bietelor animale de zece ori mai bine şi mai ieftin. Da, am fost printre cei care râdea în alei întunecate şi în case cu obloanele trase de fiice de foşti cizmari şi croitori care acum, ajunse dame de companie, lucrau pentru a-şi putea întreţine restul familiei de acasă. Şi totuşi nu regret asta. Regret prostia şi când spun prostie mă refer la naivitatea de care dă dovadă Marcel. Dacă aş şti că măcar unul din noi ar avea mâine o şansă să scape cu viaţa, m-aş arăta fericit să-i ofer ceva băiatului. Dar… cu Moartea pe urmele noastre… nu ar fi decât un alt bob de nisip în locul ăsta blestemat, nu-i aşa?

Vorbeşte de câteva clipe iar ţigara deja i s-a muiat şi stă aplecată. Pare că a şi  uitatde ea, sau de faptul că vrea să o aprindă.

– Adevărul e că eram plictisit de viaţa mea, de monotonia zilelor. Berlinul zilelor mele era prea normal. Şi până şi tata se săturase de mine. Aşa că am început să îmi joc norocul. Diverse chestii, ici şi colo. Un joc de cărţi, un joc de ruletă, de zaruri… apoi jocuri mai interesante… un duel, două. Bineînţeles că pierdeam. Câştigăm câteva, însă majoritatea jocurilor eu eram cel care lasă banii pe masă. Până într-o zi. Eram la masa de zaruri şi deja pierdusem colierul mamei mele şi partea din averea familiei care îmi fusese încredinţată. Bătrânul cu care jucăm a râs, ţin minte şi acum cum a râs atunci când i-am cerut să mă împrumute ca să pot măcar să îmi iau revanşa la jocul următor. A râs, trăgând încet de mustaţa sa şi răsucind-o. Apoi s-a uitat la mine şi a scos o bucată de hârtie. A scris ceva pe ea şi mia zis că îmi dă înapoi  jumătate din ce am pierdut dacă semnez fără să mă uit pe ce a scris. Am semnat. Am pierdut din nou. L-a sfârşit m-a tras de mână şi mi-a spus că îmi va da jumătate din averea sa dacă voi face ceea ce m-am învoit. Sincer, a fost singurul moment din viaţa mea în care nu m-am gândit la ce am spus. Eram în stare să închei un contract şi cu diavolul. Prin semnătura mea, ca să vezi câtă dreptate avea Marcel când a spus că o semnătură e cât o viaţă de om, prin semnătura aia eram de acord să mă înscriu în Legiune în locul fiului moşului. Mi-a înmânat testamentul şi copia mea în aceeaşi dimineaţă în care mă urcam în tren spre Marsilia. Vreau să câştig pariul ăsta. Pentru bani… pentru plăcerea câştigului. Şi acum, ce? Ai de gând să mă judeci? Nu te opreşte nimeni. Sunt un egoist… ştiu…

– Cere-i scuze măcar lui Marcel…

– Bine… şi aşa nu aveam chef de ţigară asta… Apropo, Bazil, care e povestea ta? Pentru ce ai venit aici?

– Nu e chiar ceea ce vreţi să auziţi…

– Un patriot şi un egoist… trebuie să fie ceva mai bun de atât…

– O să vă spun… e noaptea mare… hai înăuntru.

Dincolo de ziduri, un şacal urlă la luna iar un cal în depărtare se aude nechezând. O fi aceeaşi năluca din seara trecută, venită să salute zidurile.

Post Your Thoughts