Timpul nu a fost bun cu noi.
Ţin minte prima dată când te-am întâlnit, timpul fusese limitat electric de un clopot de metal, atârnat de un perete văruit într-o vară pierdută. Dar mai ţin minte zâmbetul meu prea larg, mi se părea chiar disproporţionat, de parcă acolo, în holul acela lung şi plin de gălăgie, între cele două uşi de lemn şi burete, eu devenisem pisica lui Caroll iar tu erai Alice, într-o ţară a minunilor. Semănai puţin cu ea, varianta aceea de desen Disney, cu ochii tăi mari, cu părul care ardea de soare. Ştiu că mă fâstâcisem în ziua aceea.
Ţin minte cealaltă zi, după-amiaza călduţă şi castanii sub care te aşteptam. Emoţiile pe care le aveai se cunoşteau, dar nu ştiu dacă erau din cauză a ceea ce trebuia să prezinţi sau… Foarte multă vreme am crezut că erau din cauza mea. Ştiu doar că atunci nu mă puteam uita decât la tine şi că încercam în zadar să par matur. Îmi îngroşam vocea şi vorbeam despre istorii vechi… Iar când a venit momentul să ne despărţim, nu ştiu decât că de atunci, am urât mereu finalul Casablancai.
Ţin minte că parcă te-am zărit într-o vară, la o terasă. Erai cu nişte prieteni şi te vopsiseşi roşcată şi aveai ochii albaştri. Ne-am întâlnit privirile pentru o secundă, sunt sigur de asta, eu mirat să te redescopăr atât de aproape de mine, atât de diferită, iar tu… oare tu ce ţi-ai spus atunci? În secunda aia de privire am simţit din nou timpul, de data asta de o meschinărie absurdă, paralel, al nostru, diferit de cel al prietenilor tăi, de cel al prietenului meu şi, în acelaşi timp, umplut pe jumătate de ruşinea faptului că te abandonasem undeva într-un trecut mai bun şi, pe jumătate, umplut cu dulceaţa aceea pe care o simţeam în piept, atunci când petreceam clipe frumoase cu cineva frumos. Nu ştiu dacă erai tu sau nu, nu îmi făcusem curaj ca să te salut, tocmai din ruşine şi din furie. Furie prostească a celui înşelat. A celui înşelat de timp. Dar mi-a rămas din nou în minte privirea ta, furată pe sub gene. Părul tău roşu şi ochii tăi albaştri şi un nou foc pe care credeam că l-am redescoperit însă pe care îmi era ruşine să îl recunosc. Până când…
Până în dimineaţa de octombrie, să tot fi fost un an distanţă, când ai venit din urma mea, zâmbind larg şi cald, de parcă îmi aduceai clemenţă pentru clipele pe care îndrăznisem să le pierd. Şi ţin minte că ţi-am luat palma să îţi scriu adresa mea, sau parcă ţi-am dat o foaie de hârtie mâzgălită în grabă, gest fugitiv de regăsire într-un tumult în care ne recunoşteam ritmurile. Şi aşa, tu trecând printre uşile duble spre timpul tău, iar eu ieşind spre lumina unui început de viaţă, ne-am sincronizat din nou.

Post Your Thoughts