Haideţi, veniţi mai aproape, o, voi ce v-aţi numit prieteni ai mei. Veniţi ca să mă plângeţi, voi cei care m-aţi iubit făţarnic căci, iată, sunt acum închis într-un sicriu de sticlă, aşezat fără suflare pe un catafalc de purpură, eu cel care eram nedemn de ea. Veniţi şi plângeţi trupul adormit, veniţi, vorbiţi-i, şoptiţi-i cuvinte de alint căci iată, stă la gura monstrului care îi va devora ţărâna din oase.

Cât de nedemni de mine sunteţi şi totuşi compromisul a fost făcut. Voi veţi fi sprijinul meu.

Iar voi, ceilalţi? Impuri, murdari, cu semnul Morţii Mari întipărit în inimi încă de la naştere, staţi alungaţi, închişi, blocaţi de ziduri, porţi. Şi tremuraţi căci plec acum. Dar nu vă voi uita. Cei care m-aţi adăpostit, mi-aţi dat un loc de ascunziş atunci când nebunia unei soţii fără de suflet caută să mă atingă. Pe voi cei care mi-aţi învăţat inima să bată, pe voi cei ce mi-aţi dat vise în nopţile prea lungi, pe voi al căror sânge încă îl mai port prin vine, staţi fără griji, căci astăzi plec dar voi renaşte.

Nu vreau să văd ochii în lacrimi, căci nu e niciun motiv de tristeţe în călătoria mea. Haideţi, voi cei mulţi, dansaţi, cântaţi. Veseliţi-vă căci mâine dimineaţă îmi ocupă lua locul cuvenit în palatele tatălui meu. Şi am să schimb lumea.

Acum însă Nimfele trebuie să îmi ia trupul şi să îşi facă treaba. Mai am un singur pas de făcut. Nemurirea.

Post Your Thoughts