Cândva între cele două întâmplări

Cap 1.

Se spune că deşertul e ceva mai mult decât oceanul acela de piatră fărâmiţată microscopic, încinsă de soarele arzător şi bătută de vânturi uscate. Nu e numai un loc al morţii, chiar dacă „deşertul” e uneori sinonim cu „puştiul”. Viaţa poate surprinde. O şopârlă care îşi scoate capul din nisip, sau un şarpe care se unduieşte pe vârful unei dune.Şi dacă o cămilă e ca o corabie a deşertului, ici colo turme întregi de animale, ca nişte mici flote, ce străbat oceanul de foc în căutarea următoarei oaze şi loc de adăpare conduse de păstorii lor berberi.

Când a fost creat deşertul a fost făcut cu două scopuri, unul bun şi unul rău. Cu toţii au văzut partea a doua şi s-au îngrozit, au tremurat şi au suspinat puşi în faţa zidului de foc. Mulţi s-au pierdut cu firea, mulţi nu au rămas altceva decât o grămadă de oase care să se albească în soare. Puţini au văzut că el poate un fi un loc de schimbare, că îngerii îşi fac apariţia în spatele mirajelor şi poartă cu ei cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie doar să ştii ce cauţi. Deşertul îţi arată restul.

Alte două lucruri pe care deşertul le mai scoate la suprafaţă din când în când sunt lamele subţiri ale pumnalelor păstorilor şi drumurile lungi cunoscute doar de negustori, atât de sclavi cât şi cei ai robilor nenumăratelor mirodenii. Şi un singur lucru pare să le reunească mai bine sub acelaşi acoperiş. Fortul. Khanjar.

Situat peste linia nisipurilor, pe ceea ce legendele spuneau că ar fi un munte topit de către Allah, care se împiedicase de el într-o zi pe când ieşise să se plimbe prin lume, Khanjar era mai mult decât o simplă construcţie din lut. Era paznicul oazei, era gardianul comorilor pe care beiul Ben Ghaza le colecta de pe Drumul cu Sclavi. Era mândria beiului şi se lăuda cu el întocmai cum o făcea cu pumnalul său, moştenire de familie, coborât din tată în fiu de pe vremea când arabii se băteau cu francii pe Locurile Sfinte.

Fortul avea o formă destul de ciudată pentru acel tip de construcţii. Nu avea decât 4 turnuri mari, trei care străjuiau valea de sub el şi un al patrulea care servea şi drept poartă, gură ce se deschidea înspre deşert. Plin de viteji care să îl păzească şi de tunuri care mugeau peste dune, Khanjar era în sine o armă.

Anii au trecut, oaza s-a stins, sclavia nu a mai dat roade, beiul a murit. Încetul cu încetul zidurile au crăpat de soare, vitejii au redevenit păstori… şi Khanjar şi-a pierdut tăişul. Au venit francezii şi ai lor Legionari. Acum din măreţul fort nu au mai rămas decât nişte ruine. Turnurile abia dacă se mai ţin în picioare, zidurile au găuri în ele iar sutele de viteji care trebuiau să îl apere s-au redus la 4.

Doar 4 legionari care să păzească două coşmelii de lemn, dormitoarele şi cortul care ţine loc de bucătărie. Şi apusul se scurge din nou peste zidurile Khanjarului, înroşindu-i zidurile în ritm de trompetă galică.

Cap 2.

Curtea fortului e străbătută de un cântec. Unul din legionari e bine dispus şi fluieră distrat, în timp ce amestecă în ceaunul de deasupra focului o pastă din făină, unul din acele cântece populare de dor. E un cântec obraznic şi îi face plăcere să îl fredoneze căci, atunci când versurile conţin un anumit cuvânt, legionarul îl cânta cu voce tare şi cu un zâmbet uriaş pe faţă. Cântă despre Marsilia şi despre seara când, împreună cu fata aceea blondă s-a rătăcit prin gangurile întunecoase ale oraşului.

Un al doilea legionar intră în curte cărând două căldări cu apă de la puţ. Îl aude pe celălalt cum cântă şi nu zice nimic chiar dacă melodia ar fi trebuit să înveselească atmosfera. Aşează căldările lângă bucătărie şi apoi îşi scoate vestonul şi chipiul prăfuit şi se aşează la masă. E goală încă, dar foamea lui poate aştepta. Îşi scoate o foiţă de hârtie şi punga de tutun şi îşi învârte o ţigară pe care o aprinde şi care mai mult i se consumă între degete decât să fie fumată căci el o uită, cu gândurile aiurea în foile unui jurnal.

Al treilea legionar pare că nu ar avea ce căuta în deşert sau chiar în armată. Pare că abia s-a trezit de lângă fustele mamei. Cască şi se întinde.

– Bună seara, le urează el celorlalţi doi camarazi.

– Bună seara scumpul meu… te-a trezit parfumul îmbătător al mâncării mele? Sau cumva Fata Morgana te-a vizitat în somn iar mâna ei rece te-a trezit din reverie?

Tânărul râde şi dă din cap ca să dezaprobe. Bea puţină apă şi se aşează şi el lângă legionarul de la masă. Îl admiră, curajul lui în bătălie… chiar faptul că i-a salvat viaţa o dată… La început nu băga de seamă că îl întrerupe din scris cu vorbăria sa goală. Şi nici celălalt bărbat nu arată că ar fi iritat de tânăr, însă îşi strânge grăbit carnetul şi creionul. Va continua să scrie în pat. De dragul băiatului îşi lasă muţenia deoparte şi îi răspunde întrebărilor; de ce i se pare că cerul e altfel aici, de ce totul aici nu are miros…         Cântăreţul le opreşte sporovăiala turnându-le mâncarea în farfuriile de tablă. Dacă ar fi fost fortul plin probabil că nu ar mai fi existat această atmosferă de familiaritate între ei, vorbăria goală sau glumele. Ar fi fost sergenţii. Cei care nu înţeleg ce e ăla umor. S-ar fi râs şi atunci, numai că în şoaptă.

Masa e savurată în linişte. Întunericul se strecoară încet şi în fort, combătut destul de slab de un foc care îşi aruncă lumină roşiatică asupra chipurilor celor trei bărbaţi. Cântăreţul, e un bărbat mândru. Cu o anumită masivitate şi grandoare pe care o emană prin toţi porii. Chipul îi aduce cu una din acele efigii ale împăraţilor romani şi chiar el se lăuda că e un Conte. De altfel cu ţoii îl ştiu doar sub numele ăsta.

Adolescentul mănâncă grăbit, abia dacă stă să facă o pauză între lingurele pline care i se deşartă în gură. Din cauza tinereţii şi naivităţii sale, el e copilul fortului. Însă aici până şi copii trebuie să facă de gardă. El are prima gardă de seară, de la 8 la 12. Se plimbă pe ziduri şi scurtează orizontul după pericole. Pe sub lingură se uită la chipul legionarului de lângă el.

Tăcutul are o ditamai cicatricea pe obrazul stâng. Coboară de la tâmplă, abia ce ratează ochiul şi se pierde undeva la colţul gurii. O dungă lată de un deget, albă. S-a ales cu ea atunci când i-a salvat capul tânărului de lângă el de sabia unui rebel, acum 3 luni. Jumătate din cicatrice nu se mai vede căci a fost acoperită de o barbă deasă. Firele albe din păr şi barba stufoasă îl fac să pară o copie după acele picturi romantice ale lui Herakles. Uitându-se la mâinile sale, tânărul se gândi că întocmai că eroul şi acesta ar fi putut omora un leu cu ele.

– Aşa cum ţi-am spus şi aseară dragul meu Bazil… sunt sigur că undeva, în trecuturile noastre, ceva ceva tot a existat, o legătură… Noi, ca reprezentanţi ai aristocraţiei… avem ceva legături de sânge… Albastrul din el poate că s-a mai diluat în cazul tău dar… Numele… Numele, dragul meu Bazil, e o dovadă. Bazil – basileus- rege.

– Conte.. ţi-am mai explicat… părinţii mei au fost simplii ţărani. Părinţii lor la fel şi părinţii părinţilor lor au fost tot ţărani. Cu toţii, ţărani liberi încă de la începuturile timpului. Iar numele meu e un nume de sfânt. Şi în limba mea de acasă nu se spune Bazil ci Vasile.

– Sfânt? Mă tem că nu cunosc… noi reformaţii am avut de la început o frică de sfinţi…

– Un teolog creştin… nu ai de unde să ştii…

– Ar fi fost frumos să avem printre noi un rege, se bagă în seamă şi tânărul. Am fi avut aici o adevărată Curte.

– Desigur dragul meu, însă o Curte regală fără curtezane, e mai plictisitoare până şi decât deşertul de afară. Dar dacă am fi avut o Curte regală dragul meu… stai liniştit, ai fi fost un Ministru. Ah… câte nu am vizitat la viaţa mea. Sankt Petersburg, Versailles…

– Londra, Potsdam… ştim, ştim… ne-ai mai spus asta.

– Nu e nevoie să fii obraznic… apropo Marcel, a venit vremea să îl înlocuieşti pe Luca pe ziduri. Cheamă-l te rog la masă şi spune-i să se grăbească.

Cina s-a încheiat aici. Bazil pleacă în dormitor să noteze ceva şi să adoarmă. În curând îi va veni rândul de gardă. Marcel se echipează şi urcă pe ziduri în locul său ieşind din întuneric Luca, al patrulea legionar. E poreclit Doctorul, chiar dacă nu e doctorul companiei. E mereu curat şi îngrijit, se spală mereu cu sârg, chiar şi atunci când apa e pe ducă. Are un ochi ager şi împreună cu Bazil formează cea mai bună echipă de trăgători din regiment. Se aşează la masă şi îl ascultă pe Conte cum povesteşte iar întâmplări din viaţa sa tumultoasă.

Când totul se linişteşte, deşertul din jur începe să freamăte. Dunele încep să îşi vorbească între ele. Se apropie un pericol de fort. Însă deocamdată e departe. Va veni totuşi şi nu se ştie dacă bărbaţii îi vor putea face faţă. Cum ar fi, El câştigă mereu. Vor fi trupuri care să-i hrănească copii. Vulturii şi şopârlele.

Post Your Thoughts