Batalia din Desert – a doua parte

Cap 3.

*

Pentru deşert, un luptător nu îşi pregăteşte decât puţine lucruri. Nu îşi ia cu el decât hainele, calul, o butelcă pentru apă, că fost pastor cunoaşte locurile unde erau construite puţuri pentru adăparea animalelor, puşca şi sabia. O fâşie subţire de metal, uşor curbată şi îmbogăţită atât cu mici pietre preţioase închise în mâner cât şi cu crestături în oţelul ei, după care se putea citi istoria luptelor purtate.

Cel care observă pentru prima dată pe călăreţul singuratic de pe creasta dunei a fost Bazil. Se ridicase odată cu lună şi apăru la început slab ca unul din miraje. Bazil îl vedea în depărtare, în lumina blândă a lunii care se coborâse asupra deşertului rotundă şi moartă. Era ca un punct, o pată care se mişca în noapte. O fantomă a unui luptător din timpuri străvechi poate, care îşi caută şi acum liniştea şi osemintele pierdute. O nălucă. Deşertul e în stare să le scoată, poate că nu e altceva decât un demon venit să îi ispitească liniştea. Se gândeşte fără să vrea la povestirile unor bărbaţi sfinţi cărora li se întinseră capcane de acest fel. Ispite. Însă cu ce poate să-l ispitească pe el, se gândeşte Bazil. Bogăţie, faima, femei…? Niciuna din asta nu au întrebuinţare în deşert. Niciuna nu îi alina durerile pentru care se află aici. Niciuna nu îi e medicamentul potrivit pentru boala să. Se opreşte puţin din plimbarea sa de pe ziduri atunci când calul nălucii scoate un nechezat prelung.

„Fugi pastorule de aici… Fugi djinn-ule. Aici nu găseşti altceva decât tristeţe, pietre şi nisip.” „Şi dacă nu e nici pastor, nici djinn, iar năluca are cu adevărat carne şi oase şi e un viteaz berber… primul din armata care va veni să ia cu asalt fortul? Dacă nu e altceva decât un sol?” îşi aude imediat întrebările cum îi forfotesc în minte. „Nu, probabil că ştie fortul părăsit… şi e la fel de mirat de prezenţa unei năluci în noaptea asta. O fantomă singuratică, ce continua cu încăpăţânare să se ţină de ultima ei casa cunoscută. Tot deşertul e o nălucă.” Au continuat să se urmărească reciproc până înspre diminată când Bazil a fost înlocuit de conte. Spera ca şi celălalt a dispărut.

**

Dimineaţa, Luca este primul lângă patul lui, cu un raport asupra a ceea ce a observat în noaptea precedentă.

– O să fim atacaţi în curând., îi spune Doctorul în şoaptă…

– Când?

– Nu ştiu. Poate acum, poate la noapte, poate peste două zile… Ştiu că suntem numai 4 aici… Ştiu că noi ştim de ei aşa că se joacă cu noi. Cât mai durează până ce căpitanul şi ceilalţi se reîntorc de la Abu- Bashra?

– Drumul e de 3 – 4 zile dus, depinde de ce au făcut acolo şi dacă au reuşit să capete şi întăriri. Ar trebui să ajungă aici peste două zile. Sau poate că nu mai ajung deloc… Dar, de ce crezi în atac?

– Un călăreţ a stat toată noaptea în acelaşi loc, urmărind fiecare mişcare pe care o făceam. L-am văzut şi am vrut să îmi încerc norocul până la el. A dispărut în spatele dunei înainte să îmi pot fixa o ţintă. Nu ştiu de când era acolo.

– L-am văzut şi eu… şi probabil a stat şi în timpul lui Marcel însă puştiul nu l-a observat. În fine, fantoma mea e din carne şi oase… Ce propui să facem în caz de atac?

– Contele e cel mai mare în grad aici… şi totuşi te ascultă pe tine. Spune-i adevărul. Vom ieşi în afară fortului şi vom încerca să îngropăm nişte dinamita. Dacă se vor apropia prea mult de fort, vom trage în ea şi o vom face să explodeze. Spune-i să scoată mitralierele… şi să le pună în turnuri…

– Care turnuri… cele trei dinspre vale sau poarta? Încă nu ştim de unde ataca şi suntem prea puţini ca să mânuim totul în atac.

– Măcar să fie pregătite…

***

Contele îl ascultă. Se bărbiereşte într-o oglindă mică şi e cu briciul deasupra jugularei când Bazin îi spune de atac. Numai că el zâmbeşte. Un atac… visează deja la eroisme. Ca şef, dacă rezista atacului se putea vedea avansat departe. Ascultă tot ce Bazil îi propune şi este convins că sunt cele mai bune sfaturi în cazuri de genul ăsta.

Însă nu pune deloc mâna la muncă. Preferă să stea undeva pe coama zidurilor cu binoclul în mâna ca să se uite după eventualele pericole şi să lase munca manuală în seamă celorlalţi. Îi dă lui Marcel de treabă şi băiatul îl ascultă că superior.

Pregătesc toată ziua saci cu nisip şi îi căra pe ziduri întărind cât de cât protecţia, aduc apa în fort ca să facă faţă unui eventual asediu şi au umplu câteva găuri din fata fortului cu 2 -3 batoane de dinamită peste care Luca leagă cornete pline cu ţinte din dulapul tâmplăriei.

– Ca să provoace mai multe stricăciuni şi să ne scutească gloanţele, argumentează el în faţa băiatului. Când vor vedea că au de-a face cu vizuina unui arici să sperăm că se vor îndepărta sau vor mai aştepta până ce vor reveni băieţii noştrii acasă.

– Vor avea o luptă pe cinste dacă asta caută… le vom arăta noi cine sunt legionarii. Iar primul dintre legionari sunt Eu! Nu-i aşa băieţi?

– Desigur Marcel… cu toţii vor tremura în fata mândriei şi a curajului tău… îi răspunde Bazil cu tristeţe. Îşi dă seama că băiatul nu ştie ce spune. Tinereţea are mereu tendinţa să distorsioneze cumva realitatea şi să facă din griul ei sumbru, un roz, mai degrabă potrivit pentru rochia unei domnişoare.

– Crezi că avem vreo şansă? Îl întreabă Bazil pe Luca.

– Nu! Îi vine răspunsul înapoi cu un zâmbet care îi provoca un uşor tremur în suflet. Recunoştea acest zâmbet lunguieţ, întins pe jumătate de faţă, cu ochii sclipind şi jucând o horă a lor proprie. E un zâmbet al unui om doritor de sânge.

Chiar dacă nu au nicio şansă, Luca e hotărât să lupte până la capăt, ca un animal prins într-o capcană şi care muşcă şi zgârie până la ultima suflare. Bazil recunoaşte beţia sângelui. Apărută de sub voalul datoriei, pune stăpânire pe oameni şi îi transforma în altceva, în abatoare. De aseară, abatorul Luca se pregăteşte să îşi deschidă porţile.

Cap 4.

*

Restul zilei, până la cină şi la căderea întunericului, fortul se joacă de-a normalitatea. Cu toţii ştiu ce va urma însă preferă să nu arate. Sau aproape toţi. Luca îşi curăţă armele mereu şi mereu şi mereu. A intrat într-un fel de transă şi repetă cu buzele uşor deschie că niciodată nu poţi avea o armă curată şi că nisipul îţi poate strica o zi perfectă de vânătoare şi ce te faci dacă şacalul vine spre tine iar arma ta nu se aprinde? Cel puţin, el e retras într-un colţ.

Bazil se uită la el şi îşi aminteşte surâsul acela de mai devreme. Se uită la toată tabăra şi la cei din jurul său care se învârt de colo colo şi îşi spune că nu are niciun motiv pentru a-l judeca pe Doctor. El, de exemplu, îşi împachetează şi îşi strânge lucrurile, se spală şi îşi ascute briciul. Ar vrea să se bărbierească, să fie curat. Numai că îl duce la obraz şi îşi priveşte barba în gol. Apoi scoate din nou centura şi freacă gura briciului de ea. Poate va dori Marcel sau Contele să se bărbierească mai târziu, sau chiar Luca, deşi el are setul să propriu… şi briciul e bine să fie pregătit.

Îi vine să râdă. Vor înfrunta cândva în următoarele 24 sau 48 sau poate că săptămâna sau lună asta, un atac al rebelilor. Ei vor ataca, iar legionarii din fort vor mirosi a parfum de levănţică. Arabii se vor arăta miraţi de parfum şi cu toţii vor încinge un dans în mijlocul cetăţii, că într-o seară de sâmbătă dintr-o cafenea din Paris.

Marcel apare din spatele său şi e totul roşu la faţă. A cărat saci mai ceva ca restul bărbaţilor.

– Bazil… dacă tot nu mai facem de gardă până la noapte… mă gândeam că… ştii… ai vrea să-mi scrii o scrisoare? Asta dacă ai timp…

– Bine Marcel…

– Înainte îl rugăm pe caporalul de la birouri să îmi scrie una. Acum când el nu mai este…

– Am spus bine… Marcel… stai să scot o foaie de hârtie… Poţi să începi…

– Gata? Eşti gata? Bine… Dragii mei părinţi, Ştiu că vă dau de veste rar însă iată că acum am avut timp. Suntem destul de ocupaţi cu instrucţiile, cu marşurile prin deşert… Uneori mai avem parte şi de câte un atac… stai liniştită mamă, am trecut cu bine prin fiecare până acum. Ştiu că vom învinge iar aici, în Algeria, voi reuşi…

– Puţin mai rar dragul meu… îmi vine greu să ţin pasul cu tine.

– Scuze…

– Aşa, spune…

– Ştiu că aici în Algeria îmi voi căpăta o viaţă. Peste 5 ani când voi veni, voi avea destui bani ca să cumpăr atelierul şi să mă însor cu Titine…

– Titine o cheamă?

– Da…

– Ei bine… te-ai blocat?

– Cred că da… nu ştiu ce să le mai spun…

– Spune-le de fort şi că eşti unul dintre bravii săi apărători.

– Nu… nu vreau să se îngrijoreze pe urmă. Spune-le că mie dor de ei. Atât.

– Bine Marcel…

– Mulţumesc.

– Marcel… dacă nu ştii să scrii… cum ai putut semna contractul care te-a adus aici?

– Mi l-a citit sergentul de la recrutare iar eu am semnat punând degetul în dreptul numelui meu.

– Marcel… e păcat. Vorbesc cu domnul Conte de colo şi vedem noi ce putem rezolva pentru tine. Doar eşti cel mai mândru legionar de aici. Te voi învăţa chiar eu… dacă scăpăm…

– Vrei, Bazil? Mulţumesc…

– Nu e nimic puştiule… ai grijă doar la araboi.

Băiatul se îndepărtează în timp ce Bazil îşi mai scoate încă o foaie de hârtie peste care toarnă puţin tutun. Curăţatul armelor până la obsesie, împachetatul, bărbieritul… ritualuri de îndepărtare a fricii. Oricât ar fi refuzat bărbaţii să creadă că sunt tari şi curajoşi, frică e printre ei. Fiecare o duce cum poate.

**

Situaţia devine cu adevărat rea atunci când până şi Contele începe să simtă ceva, o mică tresărire a inimii sale, probabil atinsă de o aripă a realităţii. Visele sale de eroism i-au pierit aproape instantaneu, odată cu închiderea porţii, s-au spart întocmai precum balonul de săpun care se formase la suprafaţă farfurioarei cu apă, azi de dimineaţa pe când se bărbierea. Una e să fii viteaz atunci când ştii că ai şanse să scapi cu viaţa, („tocmai în asta constă definiţia curajului”) şi alta e să stai că o ţintă amărâtă, că o vită mai degrabă în faţa furiei a… Dumnezeu ştie câţi oameni. Gândul ăsta nu îi mai da pace. S-a strecurat de dincolo de ziduri, ca un duh, abia ce a putut trece prin crăpăturile porţii tocmai în inimă şi în mintea Contelui, unde şi-a creat un culcuş bun şi îl tot macină pe săracul soldat. Până şi vocea îi sună tremurătoare. Încearcă să glumească cu Marcel însă, glumele se pierd pe la jumătatea conversaţiei.

Apusul e salutat cu un cântec de goarna. Atât doar. Cântec la care Contele, enervat de vocea ţipătoare a alamei îi răspunde cu o înjurătură:

– Ce naiba? Ştiu deja că suntem aici, nu e nevoie să le aminteşti şi tu!

Până la cină, Contele pare un om topit. Pare bolnav, subţire, gata să se piardă, că o lumină, că o lumânare a cărei flacăra abia mai pâlpâie. Le trânteşte mâncarea oamenilor în farfurii, lucru pe care Luca nu poate să nu le observe. E şi el atât de agitat încât sare din scaun şi e gata să îl înhaţe de gulerul vestonului pe Conte. Ţine pumnii strânşi iar încheieturile lor deja s-au albit. Bazil abia îl mai poate tine.

– Îmi cer scuze Domnia Ta… Mă scuzaţi Alteţă.. Nu ştiam că va displace zgomotul pe care îl fac!

– Ajunge Conte… Încetează cu ironiile! Luca, potoleşte-te! Numai dacă ai fi aşa şi mâine.

– Nu am venit aici ca să mor ca o vacă. Nu am venit aici casă îmi pun singur pironul în frunte şi să aştept lovitura de ciocan. Mâine să ştiţi că dau fortul pe o cămilă şi o sticlă cu apă… Nu stau să mor pentru pietrele astea!

– Pentru pietrele astea au murit şi alţii, Conte. Pentru pietrele astea sunt în stare să mor şi eu! Pietrele astea sunt ţara mea! Pentru asta am vrut să vin aici! Îl apostrofează Marcel.

– Puştiule… stai jos! Nimeni nu are nevoie de patriotizme acum…

– Camarazi… băieţi… gata…

– Asta e adevărul Bazil… eu nu sunt gata. Nu vreau să mor prosteşte pentru o bucată de lut arsă de soare. Nu pentru asta am venit în deşert!

– Dar pentru ce, Conte? Ei bine? Pentru ce v-aţi înscris în Legiune? Ca să scăpaţi de ceva? Cu toţii am venit aici ca să scăpăm de ceva. Deşertul ni s-a părut atunci un lucru minunat, perfect pentru aruncat şi îngropat gunoaie! Pentru ce ai venit aici Conte?

– Bazil, nu e vremea să ţii predici… ai lăsat de mult meseria asta.

– Conte…

– De ce am venit aici? Un pariu… cel mai prostesc pariu. E bine? Va satisface răspunsul meu? Eu am conştiinţa împăcată. Dar tu, Bazil? Tu pentru ce ai venit aici? Tu, Luca? Marcel? E culmea, nu îmi păreţi oameni care să lase totul în urmă şi să se afunde în deşert. Cu toţii aveţi secrete. Taine care stau închise în cufere grele, pe care le-aţi ferecat şi care v-au mânat aici. Pentru ce aţi ajuns aici? Vreau să ştiu? Probabil e ultima noastră cina. Cina cea de taină… Îndrăzniţi! Haideţi!

3 bărbaţi stau tăcuţi în faţa lui. Bazil cu privirea în jos, Marcel, roşu la faţă şi abia abţinându-se să nu ţipe. Iar cel de-al treilea, Luca, îşi ascute baionetă.

Post Your Thoughts