Reusise cumva sa i se strecoare inauntru. Poate ca piatra cu care se inconjurase avusese cateva crapaturi, poate ca mortarul zidurilor cu care isi incinsese inima fusese inca jilav. Sau poate ca ii daduse drumul chiar el. Adevarul e ca, acum, duhul ei se preumbla pe deasupra adancului apelor sufletului sau.

Si de undeva din senin, inima titanului se umplu de nori liliachii .  Iar vantul golului incepu sa ii amestece si sa ii framante si sa-i creasca pana cand, umpluti de tensiunea electrica, un singur gand, o ultima cavalcada de imagini, franturi de zambete sau buze sau rasete, le-a poruncit sa arda. Ozon.

Si ea deveni furtuna lui.

Post Your Thoughts